in ,

Aforismele lui Iorga

Cine cunoaşte opera lui Iorga – mai ales cursurile şi prelegerile sale care, prin stenografiere, au devenit text – rămâne surprins de bogăţia sa re­flexivă. Iorga este un autentic cugetător. Şi imediat se impune o disociere între aforism şi cugetare.

Aforismul este o specie literară, strâns legată de stil şi de o lapidaritate îndelung şlefuită. De aceea, autorii de aforisme sunt puţini în literatura noastră: Maiorescu, Blaga, G. Călinescu, Victor Eftimiu… Eminescu e însă cugetător, aşa cum fuseseră cronicarii şi cum avea să fie însuşi N. Iorga, în tradiţia unui spirit răsăritean şi a unui limbaj simbolic.

Cugetarea este sen­tinţă organică, scânteie neîngrădită şi neînflorită stilistic, exprimând nu atât orgoliul reflexiv al autorului ei, cât imperativul constatării. Cugetări sunt şi aşa-numitele aforisme ale lui Brâncuşi: convingeri, observaţii de pro­fun­zime izvorâte din experienţă, glosele unei naturi contemplative.

Ceea ce surprinde în maximele lui Iorga, spirit prin excelenţă sintetic, este alternanţa – fără precedent la noi – între ,,dinamic” şi ,,contemplativ”, între ,,eleat” şi ,,heraclitic” sau între ,,oriental” şi ,,occidental”. Dacă lim­ba­jul, dacă tonul judecăţilor sale e molcolm şi aşezat – conţinutul exprimă un mesaj dinamic, un îndemn constructiv. Structural, Iorga este un spirit faustic, foarte asemănător cu Blaga şi nimic nu-l defineşte mai bine ca următoarea constatare: ,,Ciudată idee de a fi plăcut lui Dumnezeu numai pe cale negativă: nelucrând duminica, nemâncând în posturi, neiubind toată viaţa, cum fac călugării, netrăind”.

Această abstragere şi retragere voită, ti­pi­că Ortodoxiei şi Răsăritului, îşi are însă temeiul în asceză, unde renunţarea lumească devine combustia unei mari lucrări lăuntrice, spirituale, cu adevă­rat plăcută lui Dumnezeu. Iorga cunoaşte, de altfel, specificul ascezei, însă doar teoretic, deoarece, ca şi pentru Blaga, altă natură faustică, pentru el fapta (,,activitatea”) trebuie să se consume în exterior, la vedere, şi tot acolo să se ,,producă”. Spre deosebire de Eminescu, dar şi de Caragiale, Iorga şi Blaga sunt formaţi în spiritul mentalităţii apusene. Însă fondul lor sufletesc era unul autohton. Din altoirea acestor contrarii decurge, de altfel, origi­na­litatea lor.

Mai mult decât aforismele, unde primează stilul, cugetările dau măr­tu­rie despre firea şi plămada sufletească a unui om. Şi iată la Iorga, pe lângă spiritul faustic, şi pe acela de revoluţionar în sensul propriu al cuvântului: ,,Cei mai mulţi oameni dintr-un timp ­- zice el – intră într-o rubrică sau alta; când vei vedea pe unul care nu poate fi cuprins în ele, să ştii că sau va pieri el sau se va dărâma ceva din lucrurile ce sunt”. Este, de departe, un auto­portret. Şi în acelaşi registru: ,,Revoluţia e păretele ce se dărâmă asupra celor ce l-au clădit rău”.

Citatele pe care le dăm aici sunt din culegerea de cugetări pe care N. Iorga a tipărit-o în 1911, deci pe când avea 40 de ani. Pe atunci subscria la acest principiu: ,,Poţi să mergi în politică cu oameni pe care ai motive să-i urăşti, niciodată cu aceia pe care ai datoria să-i dispreţuieşti”. Dacă ne gândim că două decenii mai târziu a fost prim-ministru, în 1931-1932, al unui guvern care s-a numit Iorga-Argetoianu, am putea spune că nu şi-a respectat principiul. Însă nu e vorba atât de o dezicere, cât de drama tipică intelectualului, acută în zilele noastre, care vine dinspre cultură în politică. Este tensiunea şi adesea neconcordanţa dintre intenţii şi inadecvarea lor la realitate, care este alunecoasă şi zgrunţuroasă în raport cu cristalina ,,teorie”. Omul de cultură pleacă de la principii spre realităţi, politicianul de carieră preferă direcţia inversă şi am putea spune că în guvernarea Iorga-Arge­to­ianu s-au întâlnit – cu rezultatul cunoscut – două şcoli opuse. E locul să adău­găm că există numai două volume de reflexii pur politice la noi, am­bele semnate de Constantin Banu, respectiv Petre D. Ghiaţă. De unde se vede că practicienii politicii au preferat fapta meditaţiei pe marginea ei.

În cugetările lui Iorga, ca şi în aforismele lui Maiorescu, alt om politic venit din cultură, precum în această admirabilă sugestie de pantha rei: ,,Când vezi ţâşnind înainte-ţi un sul de apă furioasă, să nu te întorci la anul pentru a te adăpa acolo, căci nu vei mai găsi decât ţărâna zgrunţuroasă şi pietrişul răspândit în cale”.

Tot din această categorie – câteva avertismente referitoare la succesul facil sau mediocru: ,,Mulţumirea de sine însuşi? Cea mai banală piatră de mormânt a talentelor.” ,,Bogăţie, mărire, prietenie – fereşti închise care îm­pie­dică aerul tare al vieţii a-ţi bătea în faţă, înviorându-te”. Şi încă un avertisment care priveşte omul public, implicit pe cel politic: ,,Nu e nimic mai periculos, pentru toţi şi, în rândul întâi, pentru cel ce o are, decât o popularitate fără autoritate”.

  1. Călinescu a spus despre Iorga că a fost mereu bătrân, chiar şi în tinereţe. Observaţia este profund eronată şi trebuie să ţinem cont că venea de la un mare scriitor manierist şi, mai cu seamă, de la un om cu un pro­nun­ţat instinct ludic, căruia îi plăcea, spre deosebire de Iorga, să se joace sau să cultive gratuitatea estetică. Iorga, care a salutat începuturile lui Sadoveanu, Blaga şi (mai ales) Brâncuşi, spre deosebire de atâţia alţi contemporani, era însă un spirit grav – adică altceva decât ,,bătrân”. Gravitatea nu exclude însă subtilitatea sau prospeţimea, aşa cum reiese din următoarea pereche de reflexii: ,,Există poezia care te-a căutat şi poezia pe care ai căutat-o. Se cunoaş­te întotdeauna”. ,,Nu poţi apropia două lucruri care par depărtate celor­lalţi fără să ţâşnească din atingerea lor flacăra albastră a poeziei”.

Surprinzătoare pentru omul care a urmărit întreaga viaţă folosul obştesc este nota de mai jos: ,,Cine scrie pentru puţini scrie numai pentru aceia; cine scrie pentru sine scrie pentru toţi”. Iar citatul următor demon­strează că Iorga avea acces şi la un plan despre care, în genere, se susţine că nu poate fi pătruns decât de deţinătorii aşa-zisei experienţe de viaţă: ,,Când vei vedea un om pe care nu-l urmăreşte nimeni, întreabă-te câte mişelii a făcut pentru aceasta”. Înrudită cu observaţia reprodusă este şi următoarea: ,,Mai bine te zugrăveşte ce ai cerut decât ce ai dat”. În sfârşit, o frumoasă declaraţie de cavalerism: ,,Un om public nu se preţuieşte decât în public şi nu se critică decât în public de aceia care au simţ pentru loialitate”.

Volumul lui Iorga de Cugetări din 1911 este reprezentativ pentru gen, caracterizat prin substanţă şi lapidaritate. În aceeaşi categorie se înscrie şi ciclul Sfaturi pe întuneric, copleşit de presimţiri sumbre, întrucât conţine gânduri formulate într-o epocă tulbure, ale cărei consecinţe Iorga le-a presimţit. Însă cugetarea, nu ca gen literar, ci ca manifestare organică ­- bogăţia reflexivă de care vorbeam la început – e prezentă în întreaga operă a lui Iorga, trăsătură care îl înrudeşte strâns, ca pe nimeni altul, de Eminescu. Nae Ionescu a văzut în Iorga, poate cel dintâi, ,,cea mai vastă minte cuge­tătoare” a poporului nostru şi a sugerat lucrul acesta în împrejurări în care filozoful nu putea fi numit. Important este faptul că multe dintre cărţile lui Iorga, unele reeditate întâmplător în anii trecuţi, cum ar fi Chestiunea Dunării sau Dezvoltarea imperialismului contemporan, conţin reflexii cât se poate de actuale, îndeosebi cele referitoare la geopolitică şi la Sud-Estul european. Or, tocmai în aceasta constă deosebirea dintre cugetare şi afo­rism. Prima este realistă şi are în vedere ,,cheia problemei”, în vreme ce aforismul e fermecător la nivelul expresiei, motiv pentru care poate deveni vorbă de duh în sine, paradox scânteietor. În acest sens, l-au cultivat gene­raţii de scriitori francezi şi în spiritul lor l-a şi continuat Cioran. De aceea, deosebirea dintre cugetare şi aforism poate fi uneori la fel de mare pe cât este distanţa dintre Iorga şi Cioran.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 29 septembrie 2018

„O Adunare nouă în An Centenar”: Patriarhul României prezidează ședința de constituire ANB