Ce este trezirea conştiinţei?

1iulieips31

Timpul vindecă rănile, dar rămân urmele şi drept să spun, nu se aşterne nicio uitare după moartea cuiva, din familie, sau din preajma noastră. Un om, o fiinţă aşa de tainică, nu este o cantitate neglijabilă. Ştiu că Dumnezeu nu ne uită pe nici unul dintre noi. Aceasta o spun în sensul că, Dumnezeu nu-i pe post de contabil şi, plin de bucurie, când ne prinde cu ocaua mică. Nu El ne ţine catastiful cu isprăvile noastre bune sau rele. Ne-a dat destulă memorie! Încap şapte lumi în ea.

Noi uităm ce am săvârşit, deseori, pe cărările vieţii noastre şi uităm uşor-uşor răul, dacă l-am făcut, şi, ne amintim cu drag şi plini de duioşie, de cele bune săvârşite. Dar ţinem cu îndârjire la pomelnicul lipsurilor din viaţa celor din jurul nostru. Şi nici nu vreau să-mi aduc aminte de forţa şi timpul, irosite, fără nicio părere de rău. Aşa da împietrire!

Cum să calificăm astfel de stare nefericită? Dacă ne-am gândi mai des, am avea, oarecum, bucuria unui început de îndreptare.

Am să mai fac o subliniere asupra uitării. Că nu putem uita este adevărat. Chiar dacă pe moment, credem că am uitat, aceasta este doar o stare care se doreşte confortabilă. Rămâne însă prezentă în inima noastră, fiinţa dragă plecată dintre noi şi chiar de am vrea, nu se poate uita pentru că avem sădită în inimă scânteia dumnezeiască. Această scânteie luminează întunericul conştiinţei ca să ne deschidem iertarea şi iubirea pentru cei de o seamă cu noi prin această vale a plângerii.

Şi acum, cu îngăduinţa dumneavoastră, câteva cuvinte despre această taină aş numi-o, care se cheamă conştiinţa. Acest termen îl găsim în sfera gândirii antice greceşti care era mai înclinată spre introspecţie şi derivă din verbul synhorao şi care înseamnă, a şti împreună cu, iar în forma reflexivă ar fi, eu ştiu împreună cu mine însumi, şi se apropie de substantivul care vrea să zică: el însuşi care ştie cu sine însuşi. Deci este vorba de acea stare specială prin care noi devenim, -vrem, sau nu vrem -, conştienţi de noi înşine şi avem de lucru sau de furcă mai ales cu acel alt eu sau cum zice latinul: alter ego!

În Noul Testament, găsim folosit cuvântul conştiinţă de către Sfântul Apostol Pavel, pentru prima dată când scrie romanilor: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără!“ (Romani 2, 15).

Deci conştiinţa este un martor lăuntric, în inima şi sufletul tuturor oamenilor de pe faţa pământului, fie că au sau nu Legea lui Dumnezeu. În textele Sfintei Scripturi găsim referiri la conştiinţă. Despre unii se spune că nu au conştiinţă chiar de loc, iar despre alţii că ar avea conştiinţă, dar destul de slabă, care se întinează! (I Corinteni 8, 7). Iată un exemplu şi mai la îndemână: „Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte, fără să întrebaţi nimic pentru conştiinţă. Dar de vă spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor (sau de este în post, vă zice: ne pare rău că nu avem mâncare decât de frupt!), să nu mâncaţi pentru cel care v-a spus şi pentru conştiinţă. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă? … Nu fiţi piatră de poticnire…“ (I Corinteni 10, 27–30 şi 32).

Conştiinţa are la bază cugetul bun sau rău. După cum ne este cugetul aşa ne este şi conştiinţa. Conştiinţă curată — cuget curat, stare de culme a vieţii noastre! Aici nu se ajunge decât atunci când ne lăsăm educaţi şi călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu!

Sfântul Dorotei spune: „Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeşte conştiinţă!“ (Filocalia IX, p. 507).

Părintele Dumitru Stăniloae ar tălmăci cam aşa: Conştiinţa este gândul sădit de Dumnezeu în om, ca o scânteie fierbinte şi luminoasă. Conştiinţa luminează deplin mintea şi o obligă să facă deosebirea între bine şi rău. În conştiinţă, omenescul se întâlneşte cu dumnezeiescul. Ea este şi a lui Dumnezeu şi a omului. Ea este gând a lui Dumnezeu, dar „semănat“ în om şi prin aceasta ţine de om. Prin ea omul vorbeşte cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu.

Când vorbim de filmul vieţii noastre, trebuie să ne gândim la un aspect anume. Atunci când sufletul se eliberează de greutatea trupului, vedem ca-n oglindă tot filmul vieţii noastre, cu cele bune şi rele, deopotrivă. Conştiinţa de sine vibrează la cele mai înalte cote, acum fiind în ipostaza de a ne arăta întru absolută limpezire, înfăptuirile noastre, fără nici un ascunziş. De aceea prin conştiinţă ne vedem propriu-zis faţa noastră, pentru că acum o vedem în lumina lui Dumnezeu.

Atunci, însă, când am înaintat mult în păcate, conştiinţa noastră este acoperită, sau glasul ei nu se mai aude. Şi, de bună seamă, odată cu aceasta şi glasul lui Dumnezeu. Se mai aude zicându-se, uneori, despre unii şi alţii că au conştiinţa adormită, iar în psihologie se vorbeşte de o conştiinţă laxă, amorţită sau chiar moartă.

Aşadar, conştiinţa, este un dar dumnezeiesc, făcut nouă, tuturor, fără nicio discriminare, fiind un mod salvator al legăturii noastre eterne cu Dumnezeu.

Dacă judecăm bine lucrurile şi atitudinea noastră faţă de fraţii noştri este binecuvântată de Dumnezeu, atunci nu avem să ne reproşăm nimic. Dar cum este foarte greu să nu greşeşti şi mai ales să mulţumeşti pe toată lumea, nu poţi să uiţi pe Sfântul Apostol Pavel, care ne-a lăsat un verset inspirat de Duhul Sfânt, care zice: „Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!“ (Romani 14, 22). Atât pentru sine cât şi pentru alţii!

Vine vremea, ca noi să ne judecăm pe noi înşine, fără să angajăm pe nimeni la acest lucru care ne priveşte numai pe noi, căci: „Nu este părtinire la Dumnezeu! Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără!“ (Romani 2, 15).

Filmul vieţii noastre este conştiinţa care este mai presus de orice memorie!

Sunt milioane şi miliarde de fiinţe care sunt mustrate fără milă de conştiinţă. Toţi cei care greşim avem de întâmpinat glasul şi ochiul conştiinţei care nu doarme niciodată. Cazuri celebre de mustrare de conştiinţă, există în istoria omenirii. Ce vom spune de amarnica mustrare de conştiinţă, încercată de Sfântul Petru, atunci când s-a lepădat de Iisus? Căinţa lui, lacrimile lui, zbuciumul lui, toate i-au adus tămăduitoare iertare!

Cine nu ştie de tânguirea lui Iuda, care a vândut pe Iisus? Dar el întru disperare, socotind că păcatul lui este mai mare decât iertarea lui Dumnezeu, s-a dus, sfârşindu-şi viaţa întru spânzurare!

Pildă să fie, pentru istoria omenirii, de-a pururi, modelul lui Petru care a primit iertarea prin lacrimi de pocăinţă.

Rămâne, pentru totdeauna, cel mai frumos episod, prin care Iisus, repune în treapta apostoliei pe Petru, cel care căzuse prin negarea lui Iisus, aşa cum fac ateii din toate timpurile.

După Înviere, în una din întâlnirile cu ucenicii Săi, Iisus a zis lui Simon Petru: „Simone fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc! Şi aceasta de trei ori, pentru a nimici ispita trădării întreite!

Aceasta este memoria sfântă!

Să nu ne afundăm în disperare!

Să ne aducem aminte, totdeauna, de iubirea lui Dumnezeu! Îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu, atunci când lacrimi vărsăm şi ne oprim de la păcate, se revarsă în torente iertătoare asupra noastră, cu sfântă îmbelşugare!

Calinic Argeșeanul, Cu pana printre idei, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

...: Home Știri și evenimente Ce este trezirea conştiinţei?