Cum să ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu?

1iulieips31

Timpul care ni s-a dat în folosinţă de către Dumnezeu este aşa de scurt încât din tinereţe ajungem grabnic la bătrâneţe. În viaţa mea din tinereţe şi până spre 50 de ani, nu am prea obişnuit să mă uit la mine, în oglindă. Într-o zi observ că m-a năpădit culoarea moşneagului la păr, că inima era tot aşa de tânără ca pe dealurile cu noroi, în drum spre parohia celebră încredinţată spre păstorire. Am rămas locului, m-am uitat mai bine la mine şi drept să vă spun, nu m-am mai recunoscut. M-a apucat un râs zdravăn de batjocura vremii asupra neputinţelor noastre trecătoare.

Aş zice, că nu m-am băgat în seamă, o mare bucată de vreme! Sentimentul este straniu! Pe negândite m-a apucat grija bilanţului din urmă!

De aceea, citind Cuvântul VI sau treapta a VI-a a Sfântului Ioan Scărarul, despre pomenirea morţii, aflăm că: „Aducerea aminte de moarte este o moarte în fiecare zi. Aducerea aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas!“ (Filocalia IX, p. 156).

De câte ori am fost poftit să merg în anumite delegaţii, mai ales când eram deputat în Parlament, refuzam din două motive. Mai întâi n-am vrut să se spună că aleşii poporului risipesc banii pe plimbări, oricât de oficiale ar fi fost şi apoi din cauza unei frici organice. Dacă totuşi am călătorit, pe timpul zborului n-am pierdut nicio secundă fără să mă rog intens, dar cât de intens!, pentru toţi cei care călătoresc şi pentru mine, mai la urmă, ce să zic! Cotropit de această stare, mi-am zis mereu, că dacă aş călători într-una cu avionul, n-aş mai avea timp să săvârşesc nici un păcat, oricât de mic.

Iată ce spune Sfântul Părinte Ioan Scărarul: „Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite!“ (Filocalia IX, p. 156).

Grija cea dintâi, de orice vârstă am fi, este grija de a ne pregăti pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, la examenul cel mai important din viaţa noastră! Iar toată viaţa noastră negativă nu poate fi tămăduită decât prin grija de a face cea mai sinceră căinţă pentru iertarea păcatelor săvârşite cu lucrul, cu gândul, cu voie, fără voie, cu ştiinţă sau neştiinţă, în zi şi în noapte!

Unii dintre noi, din păcate, spun că se vor căi mai la bătrâneţe, că au timp îndestulat. Alţii spun că pot să greşească pentru că Dumnezeu este bun şi oricum iartă. Iar alţii, mai viteji, spun săracii, că păcătuiesc ca să aibă ce ierta Dumnezeu. Aceasta ar fi culmea nepăsării, ca să nu spun, culmea neruşinării!

Păcatele nu se şterg fără lacrimi! Iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul: „Plângând, să nu primeşti niciodată pe câinele (diavolul) acela care îţi strecoară gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Căci scopul lui este să alunge de la tine plânsul şi frica neînfricată. Acest gând îţi este bun numai când te vezi pe tine, târât în adâncă deznădejde!“ Iar în tălmăcirea Părintelui Dumitru Stăniloae ar fi: Să nu te bizui pe gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni, ca prin el să slăbeşti pocăinţa. El să-ţi fie de ajutor numai când eşti în primejdie de a deznădăjdui! (Filocalia IX, p. 158).

Pentru cei care ne-am lenevit până acum, mai mult sau mai puţin, apelând tot la Sfântul Ioan al Scării, arătăm: „Nu voi tăcea să-ţi fac cunoscută şi povestirea despre Isichie Horevitul. Acesta petrecea totdeauna într-o totală lenevie, neavând nicio grijă de sufletul său. Îmbolnăvindu-se odată cu trupul până la marginea vieţii, încât părea că peste un ceas va muri, dar venindu-şi iarăşi în fire, ne rugă să plecăm toţi îndată. Zidind apoi uşa chiliei, a rămas înăuntru 12 ani fără să mai iasă vreodată la vreo vorbă cu cineva. Nu mai gusta nimic altceva, decât pâine cu apă. Şedea numai acolo, cu mintea ţintă (în extaz) la cele ce le văzuse în această ieşire. Era atât de adunat cu mintea în sine, că nu şi-a mai schimbat niciodată acest fel de vieţuire, fiind pururea ieşit din sine şi vărsând lacrimi fierbinţi, în tăcere.

Dar când era să se săvârşească, deschizând uşa am intrat înăuntru. Şi rugându-l mult numai atât am auzit de la el: „Iertaţi-mă! Nimeni de va avea pomenirea morţii, nu va putea să păcătuiască vreodată“. Iar noi ne-am minunat văzând pe cel odinioară atât de nepăsător, preschimbat atât de repede cu o schimbare şi prefacere fericită. Şi înmormântându-l cu cuvioşie, în cimitirul apropiat al castrului, după un număr de zile, căutând sfintele lui rămăşiţe, nu le-am aflat. Domnul a încredinţat şi în felul acesta, despre pocăinţa lui plină de grijă şi vrednică de laudă, pe toţi cei ce voiesc să se îndrepte după o lenevire îndelungată!“ (Filocalia IX, p. 160–161).

Să nu uităm: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată!“ (Isus Sirah 7, 38).

Calinic Argeșeanul, Cu pana printre idei, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

...: Home Știri și evenimente Cum să ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu?