in , ,

„Artist, scriitor şi filosof”

(Publicat în: 3 octombrie 2019)

Bucuria noastră românească este, fără doar şi poate, deplin justificată când ne gândim şi trecem în revistă şirul domnitorilor din întreg spaţiul Carpatic. Doar cu câteva excepţii, domnitorii români au fost oameni de mare vitejie, ctitori fără precedent şi prinţi ai credinţei strămoşeşti şi a jertfei supreme, pentru Țară și poporul milostiv.

Pentru frumuseţea şi parfumul slovei, vom reda mai jos din gândirea lui Ion D. Sandu[1]: „Neagoe Basarab a fost un artist dublat de un filosof, filosof creştin în adevăratul înţeles al cuvântului. Acest „Marc Aureliu al Ţării Româneşti”, cum îl numeşte învăţatul Hajdeu, a scris după modelul învăţaţilor bizantini Învăţăturile sale către fiul său Teodosie. Acest nume nu se întâlneşte  la nici un domnitor român, e luat după moda bizantină, el amintind numele lui Theodosie cel Mare, împăratul Bizanţului, pe care şi l-a ales de model. Învăţăturile lui Neagoe sunt cea mai strălucită operă literară din întreg secolul al XVI-lea”.

Este de-a dreptul uimitor ce viziune a avut Neagoe Vodă Basarab şi ce gândiri duhovniceşti şi împărăteşti i-au străbătut inima şi sufletul! Genialitatea lui tocmai aici îşi are rădăcinile nepieritoare pentru cultura şi pietatea neamului românesc.

Ce vom spune despre cartea Il principe – Principele – alcătuită de Nicolae Machiavelli, contemporană Învăţăturilor, elaborate de Sfântul Neagoe Basarab?

Continuând cu pasaje din gândirea lui Ion D. Sandu aflăm că: „În aceeaşi vreme trăieşte-n Apus Nicolae Machiavelli, secretarul Florenţei care scrie Il Principe, în care dă sfaturi prinţilor din vremea sa, cum să se poarte. Iată două cărţi din aceeaşi epocă ce tratează acelaşi subiect şi ce deosebire!

Machiavelli ia ca model pe Cezar Borgia, omul fără morală şi scrupule, care-şi urmăreşte cu sânge rece planurile, întrebuinţând mijloacele Renaşterii: minciuna, violenţa, viclenia, otrava şi cuţitul. Idealul lui Machiavelli este prinţul Renaşterii, liber în gândire şi în acţiunile sale.

Două concepţii diametral opuse  stau faţă în faţă: concepţia bizantină, care vede idealul în întruparea virtuţilor creştine şi concepţia Renaşterii care prezintă un model de stăpânitor, omul Renaşterii, care descătuşat de obligaţiile morale dă frâu liber pornirilor sale de dominaţie.

Machiaveli creează un stil de principe pentru epoca sa, Neagoe Basarab, urmând tradiţia bizantină, depăşeşte vremea sa, creând un stil pentru toate epocile!

Câtă superioritate în concepţia domnului român şi ce universale şi eterne sunt principiile morale pe care cei dintâi chemaţi să le întrupeze sunt conducătorii de popoare!

Neagoe Basarab este o figură mare a trecutului nostru. Artist, filosof şi scriitor, numele lui va înfrunta veacurile. Domnia lui strălucită iese din cadrele obişnuite ale istoriei naţionale. El dă un rost universal Ţării Româneşti făcând din această ţară adăpostul civilizaţiei şi tradiţiei românești.

Cred că, Ion D. Sandu, este cel care ridică un Imn de slavă, în chip cu totul personal şi emoţionant, Sfântului Neagoe Basarab.

Dacă, S.S. Bârsănescu[2], consideră Învăţăturile, prima lucrare românească de pedagogie, N. Cartojan[3] „cel mai de seamă monument al cugetării şi simţirii româneşti”, Ştefan Ciobanu[4], ca într-o frescă multicoloră, ne prezintă astfel valoarea Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab: „Literatura noastră veche din epoca slavonismului se poate mândri cu o operă literară excepţională, ca stil, ca spirit şi conţinut… Această lucrare, de dimensiuni relativ mari, este o completare la ştirile pe care ni le dă istoria cu privire la strălucita domnie a voievodului muntean de la începutul secolului al XVI-lea, la personalitatea lui înzestrată cu înalte calităţi sufleteşti, la mediul moral şi cultural al epocii. În această operă se proiectează idealurile vieţii de atunci înălţător şi înviorător; aici găsim crâmpeie din viaţa curţilor noastre domneşti, aici apare figura smerită, bărbătească şi plină de înţelepciune bătrânească, a lui Neagoe Basarab…

Este aproape cu neputinţă de a reda toată bogăţia de idei, de cugetări, de parabole şi de exemple din această minunată operă. Este un fel de enciclopedie moral-religioasă şi filosofică a trecutului, în care se concentrează toată înţelepciunea bătrânească, toată erudiţia religioasă şi politică a vremurilor vechi”.

Acest text superb, este pe măsura marelui artist, scriitor şi filosof Neagoe Basarab, domnitor smerit şi omenos, aplecat spre valorile sufleteşti ale supuşilor săi, pe care-i consideră fraţi. În acest sens, Dan Simionescu, consideră că: „Învăţăturile au ieşit cu adevărat din viaţa proprie a poporului românesc!”[5]

Manuscrisele Învăţăturilor, păstrate în limba română, slavonă şi greacă, ne stau drept mărturie, împotriva celor care se îndoiesc de paternitatea neagoiană, că Învăţăturile sunt ale lui Neagoe. Emanoil Bucuţa, inspirat, aşterne pe hârtie pentru posteritate: „Voievodul, care a ocrotit pe întâiul nostru lucrător tipograf, monahul muntenegrean Macarie, şi a ridicat cea mai strălucită biserică domnească, era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte. Poporul trebuie să afle în sfârşit acest adevăr şi să şi-l însuşească. El ar fi un izvor de încredere şi de putere. Mâna care a aşezat pe hârtie în gătita chirilică a vremii roadele unei vechi înţelepciuni s-a făcut de mult pulbere, domnişorul, care n-a mai avut parte să o folosească aşa cum i-o pregătise părintele, pentru că s-a stins la Constantinopol fără să domnească, deopotrivă, dar Învăţăturile, ajunse,  – după aproape 490 de ani – (n.n.), cartex populară, pot să capete un nou rost. Prin ele vorbeşte gura strămoşilor, care ne însoţesc pas cu pas pe un drum plin de uimiri. Ceea ce îşi trec din mână în mână oamenii de cercetare poate fi foarte preţios pentru ştiinţă, dar ceea ce îşi împrumută din secol în secol popoarele este de un preţ neasemănător mai mare pentru viaţă…”[6]

Textul din Emanoil Bucuţa, tălmăcit, devine nu doar un text sentenţios ci dovedeşte rădăcinile  absolut originale ale Învăţăturilor, lămurind, că Neagoe Vodă „era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte”, iar poporul român „trebuie să afle acest adevăr şi să şi-l însuşească”, devenind astfel „un izvor de încredere şi putere”.

Ştiind aceste adevăruri, speranţa noastră creşte nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, semănată în viaţa aleşilor Săi, pe cât pot să ducă, aşa cum a fost şi cu Neagoe Vodă Basarab, de curând trecut în rândul tuturor sfinţilor Săi!

Iată cum Dumnezeu iubeşte şi pe români cu destulă osârdie!

Calinic Argeșeanul

 

[1] Ion D. Sandu, Neagoe Basarab apărător şi sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938.

[2] S.S. Bârsănescu, Istoria filosofiei moderne, vol. V, Bucureşti, 1941, p. 622-623.

[3] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I. Bucureşti, 1940, p. 42 şi 44.

[4] Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1947.

[5] Dan Simionescu, Istoria literaturii române din sec. XVI, Iaşi, 1942-1943, curs litografiat.

[6] Emanoil Bucuţa, Un voievod filosof, în Transilvania, 1943, p. 387, retipărit în Pietre de vad, vol. III, 1944.

Sinaxar 3 octombrie 2019

Sinaxar 4 octombrie 2019