in ,

Biserica Neamului în pumnii tiranului

Cine are de gând să se pronunţe în domeniul istoriei politice din România, dar, mai ales, în ceea ce a însemnat Biserica Ortodoxă din perioada sovietizării spaţiului nostru românesc, trebuie să zăbovească îndelung şi cu răbdare asupra izvoarelor imparţiale şi nevătămate de răutăţi omeneşti.

Se ştie că regimurile comuniste, deci şi cel impus în România, au refuzat cu obstinaţie de a integra în programul ideologic Religia ca o componentă a viziunii lor în dezvoltarea societăţii.

Conflictul între Biserică şi Statul comunist, precum şi întărirea fenomenului religios în viaţa de fiecare zi a neamului românesc a dus la ruinarea din interior a regimului de tip sovietic, după cum afirma pe drept cuvânt Patrick Michel (La societe retrouvee. Politique et religion dans l’Europe sovietisee, Paris, Fayard, 1988, p. 51).

Aşadar, Bisericii respinse i se atribuia doar un loc marginal în viaţă, iar aceasta a durat aproape o jumătate de veac de convulsii, prinse cu greutate în gândire şi, mai ales, în fuga condeiului.

Fie şi numai sumar, o analiză a modului în care au evoluat pe parcursul istoriei secolului al XX-lea relaţiile dintre puterea comunistă instalată în ţara noastră şi Biserica Ortodoxă Română ori alte culte religioase, se pot distinge trei etape:

  1. Între 1945-1965, când la conducerea partidului comunist a fost Gheorghe Gheorghiu Dej. Din 1948, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române lua deja act, pe viu, de comunizarea României;
  2. A doua etapă începe cu prima parte a patriarhatului lui Justinian culminând cu represiunile draconice ale autorităţilor statului comunist în anii 1958-1959 împotriva monahismului ortodox.

În cartea Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României – Însemnări zilnice I 1945-1947, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2004, Dudu Velicu, la nota de subsol, la pag. VIII, spune: „Decretul 410/1959 se constituie într-un veritabil moment de ruptură şi într-o excepţie în dosarul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă, prin caracterul concentrat, masiv şi direcţionat al represiunii ce vizează dimensiunea monastică a ortodoxiei româneşti.”

Pentru mai multe detalii asupra crizei din 1959, din raporturile puterii politice cu Biserica Ortodoxă Română, vezi Constantin Aioanei, Florentin Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în „Altarul Banatului”, nr. 1-3/2001, p. 89-99 şi Cristian Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii ’50, şi anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia „Academia Civică”, 2000, p. 179-189.

  1. Iar a treia etapă cuprinde ultimii ani ai patriarhatului lui Justinian, cei nouă ani de patriarhat ai lui Iustin Moisescu şi aproape cinci ani, până în 1990, când la cârma Bisericii a venit Patriarhul Teoctist, care acum se bucură de roadele democraţiei originale, aşa cum toţi ne bucurăm!

Studiul introductiv al cărţii amintite, semnat de Alina Tudor Pavelescu, începe cu un text de mânecare (pornire) al lui I.D. Sârbu: „Dacă iadul e pardosit cu utopii, raiul nostru valah e alcătuit din libertatea de a râde, bârfi, critica, amestecând lacrima cu nădejdea şi frica de curaj cu curajul fricii”.

Este foarte important studiul introductiv care aruncă o lumină binefăcătoare asupra luptei care s-a dat între Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică. Iată textul: ,,Între Patriarhia Română şi puterea politică se duce o luptă surdă, prima făcând eforturi pentru păstrarea autonomiei sale şi pentru conservarea poziţiilor deţinute în societatea românească, a doua vizând obţinerea unui control cât mai solid şi a susţinerii clerului şi ierarhiei ortodoxe. Căutând un sprijin pentru acţiunea sa de conservare a autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Nicodim încearcă, potrivit celor relatate de Dudu Velicu, resuscitarea relaţiilor cu Vaticanul şi cu ierarhia Bisericii Catolice din România.

Un alt punct de divergenţă în raporturile ierarhiei ortodoxe cu puterea comunistă este cel al relaţiilor Ortodoxiei româneşti cu Biserica Ortodoxă Rusă. Presiunile venind de la Moscova, dublate de eforturile autorităţilor comuniste de la Bucureşti se vor izbi de o rezistenţă înverşunată a Patriarhiei Române, care refuză să intre într-o relaţie în care era evidentă tendinţa de subordonare de către Patriarhia Rusă a celei române. Aceste două puncte fundamentale de divergenţă intervenite în relaţia dintre cele două instituţii vor constitui, de altfel motivele pentru care, de două ori, autorităţile comuniste de la Bucureşti vor încerca depunerea patriarhului Nicodim.

O altă componentă extrem de importantă a contribuţiei documentare a lui Dudu Velicu la cunoaşterea acestei perioade din istoria Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă viziunea de ansamblu asupra evoluţiei poziţiei membrilor de rând ai clerului ortodox, confruntaţi cu evenimentele circumscrise sovietizării statului român şi cu incertitudinile ce planau asupra rolului şi statutului Bisericii şi a slujitorilor săi în noua configuraţie socială, economică şi politică. Poziţia clerului ortodox, pe care o întâlnim cu aceleaşi caracteristici şi la nivelul înalţilor săi ierarhi şi care este, de altfel, transpusă şi în strategia acţională a Bisericii, în raporturile sale cu puterea temporală, porneşte de la convingerea că regimul politic comunist reprezintă doar un fenomen trecător, că Biserica Ortodoxă are datoria de a realiza coabitarea cu acesta din urmă, în vederea prezervării prezenţei sale în viaţa societăţii şi în aşteptarea revenirii la normalitate. În acest context, rezistenţa ierarhiei ortodoxe la comunizare urmăreşte evitarea unei poziţionări concurenţiale sau deschis conflictuale, având mai degrabă rolul de a contracara şi limita efectele acţiunii puterii politice, decât pe acela de a deschide un conflict potenţial iremediabil cu aceasta. Aceasta a fost, de altfel, o poziţie comună Bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă din ţările supuse procesului de comunizare” (Vezi şi Patrick Michel, Politique et religion, p. 23-31).

Aşa a supravieţuit Biserica Neamului românesc de-a lungul veacurilor!

Calinic Argeșeanul, Biserica Neamului în pumnii tiranului – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 9 octombrie 2018

Sinaxar 10 octombrie 2018