in ,

Brâncuși și Celibidache

Recitind antologia pe care scriitorul Constantin Zărnescu a întocmit-o din aforismele lui Brâncuşi, zăbovesc asupra celui care poartă numărul 72: „Michelangelo nu a reuşit să se elibereze de turmentele-i intime. Eu îi reproşez dinamismul demoniac”[1].

Textul îmi era cunoscut din cartea lui Petre Pandrea, ca şi aversiunea sculptorului nostru faţă de opera artistului renascentist, asemănată cu biftecul şi învinuită că nu vindecă, nici nu odihneşte … Însă sintagma dinamism demoniac îmi evocă o formulare asemănătoare: dinamism prostesc. Îi aparţine tot unui român, mai precis dirijorului Sergiu Celibidache şi a fost rostită în anul 1966. Pe atunci, Petru Comarnescu – exeget notoriu al lui Brâncuşi, de altfel – a putut să călătorească din nou în Occident. Ajuns la Veneţia, unde ne reprezenta ţara la Bienala anuală de pictură – era comisarul pavilionului românesc -, printr-un fericit concurs de împrejurări, l-a reîntâlnit pe Sergiu Celibidache, sosit în lagună cu prilejul unui concert. Cei doi vechi prieteni au stat îndelung de vorbă, iar Comarnescu a consemnat pe larg în jurnalul său întrevederea. Textul a apărut abia în 1980, la editura clujeană „Dacia”, în două volume intitulate „Chipurile şi priveliştile Europei”, unde sunt tipărite şi notele convorbirilor cu alte trei celebrităţi: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran…

Expresia dinamism prostesc, Celibidache o foloseşte privitor la felul în care socotea el că dirijează Arturo Toscanini, muzician de mare vogă în anii ’50-’60 nu numai în patria sa, Italia, dar şi în Statele Unite ale Americii. Unele simfonii dirijate de Toscanini durau cu până la cinci minute mai puţin decât în execuţia altor conducători de orchestră prin accelerarea tempo-ului… Dacă parcurgem dialogul – foarte amplu – dintre Petru Comarnescu şi Sergiu Celibidache din cartea menţionată, ne este limpede că dirijorul român era adeptul unei arte care „vindecă şiodihneşte”, convingere care îl opunea deschis acelui amestec de vacarm şi iuţeală profesat de Toscanini. Mai mult: Celibidache îi mărturisea lui Comarnescu că evită cu obstinaţie înregistrările pe bandă magnetică sau pe disc. El socotea că un concert nu poate fi trăit decât o singură dată, în momentul în care este executat şi în ambianţa sa proprie şi irepetabilă. Motiv pentru care categorisea înregistrările muzicale „cutii de conserve”. Profesiunea aceasta de credinţă Celibidache şi-a păstrat-o decenii în şir şi abia spre sfârşitul vieţii (şi sub presiunea caselor discografice) a acceptat ca lucrările dirijate de el să fie imprimate. Atitudinea aceasta, fără să forţez nota, pe de o parte, aş asemăna-o  cu felul de lucru al lui Brâncuşi care aborda nemijlocit, manual,  materialul sculpturilor sale şi respingea orice manoperă mecanică, implicit turnarea – atât de uzitată de artiştii contemporani… Pe de altă parte, evitarea deliberată şi programatică a înregistrărilor – nu ştiu să existe un alt şef de orchestră care să fi avut o convingere identică – mă duce cu gândul la o caracteristică fundamentală a slujbelor bisericeşti: irepetabilitatea lor.

O Liturghie sau o vecernie nu pot fi decât trăite  de credinciosul care nu „asistă”, ci ia parte nemijlocit la ele. Desigur, o slujbă poate fi înregistrată pe casetă ori pe CD, poate fi astfel ascultată şi reascultată, însă trăită (ca în momentul în care s-a produs) nu poate fi. Pentru că o Liturghie, o vecernie sau o priveghere nu există deplin decât în momentul în care se desfăşoară… Iată de ce aş îndrăzni să spun că perspectiva lui Sergiu Celibidache asupra propriilor concerte este una liturgică şi, implicit, profund răsăriteană, adică ortodoxă!

Sentimentul de eşec, dezorientare şi dezamăgire pe care îl trăieşte umanitatea în ziua de azi se datorează în principal îndepărtării de Dumnezeu (până la alienare), respectiv, idolatrizării ideii de progres infinit, a cărei consecinţă este exacerbarea vitezei şi a mişcării, evident, în dauna reculegerii şi a contemplaţiei. Nu ştiu de ce sunt tentat să identific aceste elemente cu cele două tipuri de dinamism (demonic, respectiv, prostesc) semnalate de Brâncuşi la nivelul Renaşterii, iar de Sergiu Celibidache la nivelul contemporaneităţii. Strânsa corelaţie dintre ele este de nivelul evidenţei.

Trebuie să ne revenim din marasmele care includ dinamismul demonic și prostesc, deopotrivă!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

[1] Cf. Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p. 119.

Sinaxar 10 august 2018

Milostenia, hrană pentru suflet – mănăstirea Glavacioc