in

Ce este păcatul?

Dacă ar fi vorba să dăm o definiţie a păcatului, apelând doar la Sfânta Scriptură, citim: „Păcatul este fărădelege!“ aşa cum ne-a lăsat cuvânt pentru totdeauna Sfântul Ioan (I Ioan 3, 4). Atunci când se pune o interdicţie, automat omul caută un mijloc de a încălca îngrădirea. Este o stare psihologică specială, ca un ricoşeu. Cine dintre noi nu fost în această ipostază şi aceasta ca şi cum ar fi ceva mai mult decât normal. Marele Apostol al Neamurilor, Sfântul Pavel, scriindu-le creştinilor din Roma, referitor la această problemă fundamentală, de altfel, le-a scris: „ … unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege … păcatul nu este ţinut în seamă cât vreme nu este o lege“ (Romani 4, 15; 5, 13).

Aşadar, păcatul este orice neascultare faţă de voia revelată a lui Dumnezeu, marele nostru Legislator. Se ştie că păcatul în viaţa noastră se manifestă sub două moduri: omitere, adică marea noastră lipsă de grijă de a face lucrurile poruncite de Dumnezeu şi prin: comitere, adică săvârşirea oricărei fapte interzise prin lege: „Deci, cine ştie să facă binele şi nu-l face, păcătuieşte!“ (Iacob 4, 17).
Se vede lămurit că primitorii scrisorii Sfântului Pavel erau creştini de o înaltă înţelegere pentru că abordarea nu era una obişnuită. Încearcă să-i lămurească: „Suntem noi mai buni? Nicidecum! Fiindcă mai înainte am învinuit pe toţi, fie iudei, fie greci, că sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar!“ (Romani 3, 9–12).
Parcă în disperare de cauză, Sfântul Pavel repetă că, starea în care se aflau cei de la Roma era mai mult decât dramatică, mai ales că pornind pe drumul necruţării, arată cam care era starea de fapt: „Gâtlejul este un mormânt deschis, îşi folosesc limbile ca să înşele, sub buze au venin de viperă. Gura le este plină de blestem şi de amărăciune. Au picioarele grabnice să verse sânge, ruina şi mizeria sunt pe căile lor, nu cunosc calea păcii. Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie sub judecata lui Dumnezeu!“ (Romani 3, 13–19).
Profeţii, cu mii de ani înainte, care au înfierat în toate cărţile scrise de ei, sub inspiraţia Duhului Sfânt, toate păcatele ce erau săvârşite, ca şi azi, de biata omenire îndârjită în răutăţi, sunt şi acum şi vor fi mereu de o realitate înfricoşătoare.
Dacă am avea puterea, de mai multe ori pe lună, să ne cuprindem faţa în palmele făcute căuş şi să reflectăm la faptele noastre ruşinoase faţă de noi înşine, de aproapele, de natură şi de Dumnezeu Însuşi, ne-ar cuprinde o spaimă zdrobitoare. Glasul profetului tună peste secole: „Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea şi de faptele voastre, care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre… Ruşinaţi-vă şi roşiţi de purtarea voastră …!“ (Iezechiel 36, 31).
Care este originea păcatului?
Din Scripturile Sfinte, citind cu atenţie, aflăm că păcatul era prezent în Univers, chiar înainte de căderea în păcat a lui Adam şi Eva: „Şarpele era mai şiret (viclean) decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu!“ (Geneză 3, 1).
Aşadar, originea păcatului face parte din: „… taina fărădelegii care a şi început să lucreze“ (II Tesaloniceni 2, 7) prin strămoşii noştri din Paradisul pământesc: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naştere de fii, dacă stăruieşte cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie!“ (I Timotei 2, 14–15).
O să spuneţi: Ei, poftim, vedeţi? Tot femeia este de vină! Spuneţi ce vreţi şi câte vreţi! Dar Femeia, scriu cu iniţiala mare şi dacă aş putea aş scrie-o până la tălpile lui Dumnezeu, deci Femeia, această fiinţă miraculoasă este menită să fie născătoare de lume, de fiinţe omeneşti, este menită să se mântuiască pentru aceasta, dacă stăruieşte cu smerenie în credinţă, deci tot Ea şi dacă are dragoste, mai multă decât oricine, deci tot Ea, şi dacă stăruie ar rămâne în sfinţenie, deci tot Ea!
Dar cu noi, bărbaţii, cum va fi, ar cădea întrebarea fulger? Ş-apoi să nu stăm pe glume că starea bărbatului ar fi mai trandafirie şi că se ştie tot din Scripturi: „Că nu Adam a fost amăgit!“ (I Timotei 2, 14). Auzim glasul lui Dumnezeu întru sentinţă: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale … blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce!“ (Geneză 3, 17–19).
Este absolut necesar să nu ne mai îndoim nicio clipă că scopul urmărit de Vrăjmaş a fost să le inspire primilor oameni o stare de independenţă faţă de Dumnezeu şi să-i antreneze într-o stare de război blestemat, ca urmare a tendinţei de a ajunge, – ca să vezi -, egali cu Dumnezeu! Aşa precum se vede, păcatul lui Adam şi al Evei, arătându-se desluşit într-o întreită dimensiune: intelectual, voluntar şi afectiv.
Ce a adus păcatul în lume, în viaţa oamenilor?
Mai întâi despărţirea de Dumnezeu! Cât este de dureroasă despărţirea! Nu este sentiment şi stare mai gravă decât înstrăinarea noastră de Dumnezeu precum şi înstrăinarea sau despărţirea de casa noastră, de părinţii noştri, de locul unde ne-am născut, de prietenii noştri, de binefăcătorii noştri şi în cele din urmă, ultima înstrăinare, înstrăinarea de noi înşine!
Să auzi glasul lui Dumnezeu aşa cum l-a auzit Adam, sau omul: „Atunci a auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea serii, şi omul (Adam) şi nevasta lui s-au ascuns de la faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină!“ (Geneza 3, 8), şi să te ascunzi după cum aţi auzit, înseamnă că este semnul vădit al unei vini care pune zid între Dumnezeu şi creatura Sa! Ceva a zguduit temelia încrederii, a dragostei nevinovate. Întreg neamul omenesc, astfel, s-a pervertit în gândire, în voinţă, în sentimente, în atitudine, în conştiinţă! Am înţelege că omenirea întreagă este solidară în rău cu primii săi părinţi, aşa încât, toată istoria nelegiuirilor şi a tuturor actelor de violenţă pe care le-a îndurat omenirea, în toate veacurile, este o absolută mărturie dureroasă în acest sens.
Din adânc de vremi auzi pe Dreptul Iov, zicând: „Omul născut din femeie, are viaţă scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi este tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră. Şi asupra lui, ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine! Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul“ (Iov 14, 1–4).
La un moment dat, peste inima lui Dumnezeu s-a aşternut o mâhnire fără măsură, încât, ne-a lăsat cuvântul său în Scripturi, când s-a zis: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut om pe pământ şi s-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; că Îmi pare rău că i-am făcut!“ (Geneza 6, 5–7).
Omul în stare de cădere nu este capabil să-şi revină, să-şi schimbe drumul vieţii prin propria sa putere şi nici nu poate pricepe de la sine lucrurile lui Dumnezeu, pentru că acestea, negreşit, trebuie judecate duhovniceşte, aşa cum ne avertizează Sfântul Apostol Pavel: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte!“ (I Corinteni 2, 14).
Starea disperată în care a ajuns omul impune, negreşit, o intervenţie mai presus de puterile lui slabe, pentru că altfel, pedeapsa păcatului nu poate fi anulată fără ajutorul lui Dumnezeu, care urmăreşte mai multe scopuri, printre care vom enumera doar trei, ca să uşurăm oboseala cititorului:
1. Scopul răscumpărător, care impune aducerea păcătosului la îndreptare, la pocăinţă şi credinţă vie în Dumnezeu;
2. Scopul pedagogic, care instruieşte şi disciplinează pe cel credincios;
3. Scopul preventiv, care impune oprirea răului şi limitarea distrugerilor pricinuite de păcat.
Întreaga creaţie, sau întreaga fire a suferit consecinţele păcatului, a căderii omului, munca istovitoare, bolile nemiloase şi întreaga gamă de suferinţe, distrugerea florei şi a faunei!
Pentru soluţionarea problemei păcatului a fost nevoie de o intervenţie absolută a lui Dumnezeu, la „… plinirea vremii“, cum scrie Sfântul Pavel: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei care erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea!“ (Galateni 4, 4–6).
Măreaţa operă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu: naşterea Sa, viaţa Sa de deplină ascultare de voia Tatălui, moartea Sa pe cruce, învierea dintre cei morţi, înălţarea Lui la dreapta lui Dumnezeu, purtarea de grijă asupra istoriei omenirii şi revenirea Sa împărătească — păcatul, despărţirea omenirii de Dumnezeu, a fost definitiv învinsă!
Glasul lui Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, ne bucură, auzind ce a făcut Iisus: „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturora …Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă …Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o seminţie de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel Neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor!“ (Isaia 53, 4–6 şi 10–11).
Lucru nemaiauzit, stare unică, de-a dreptul cutremurătoare, să auzi, să citeşti, şi mai mult să crezi că: „Hristos s-a făcut blestem pentru noi pentru că ne-a răscumpărat din blestemul Legii — fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn; aceasta, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la neamuri întru Hristos Iisus, aşa încât noi prin credinţă să primim făgăduinţa Duhului.“ (Galateni 3, 13–14).
Dacă nu avem în cuget, în inimă şi în simţiri, adeverirea, ca şi Iov, că suntem păcătoşi şi nu vom striga precum orbul din naştere, când trecea Iisus: „Dumnezeule ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca 18, 38) şi : „Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi“ (I Ioan 1, 10), nu vom face primul pas spre divina iertare!
Iertarea păcatelor, starea la care este chemat să ajungă orice om zidit de Dumnezeu, este cea mai mare bucurie ce ar trebui să cuprindă orice inimă. Să fii iertat! Să ştii şi să simţi, pentru că aceasta în primul rând se simte, că, în sfârşit, Dumnezeu ca un Părinte Iubitor, ne-a dat suprema iertare! Este cea mai frumoasă zi! Este a doua zi după naşterea noastră şi prima zi după iertarea noastră!
Iisus, Mielul lui Dumnezeu, a ridicat păcatul lumii! Aşa cum strigă peste veacuri, Sfântul Ioan Evanghelistul, iar Sfântul Pavel, ne dă mărturia, din al treilea Cer, că: „Hristos, după ce s-a adus jertfă o singură dată, ca să ridice păcatele multora, a doua oară, fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire“ (Evrei 9, 28).
Suntem chemaţi toţi la Prânzul Ceresc, la Cina cea de Taină! Credinţa noastră atotbiruitoare ne va înălţa şi aduce iertarea păcatelor, pentru că: „Toţi proorocii mărturisesc despre El (despre Iisus!) că oricine crede în El, capătă prin numele Lui, iertarea păcatelor!“ (Faptele Apostolilor 10, 43).
Suntem chemaţi de Iisus la Sfânta Liturghie şi ne îmbie cu dragostea Sa jertfitoare: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu¸ care se frânge spre iertarea păcatelor! Şi iarăşi chemarea: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi care se varsă pentru voi şi pentru mulţi spre iertarea păcatelor!“ (Matei 26, 26–28).
Orice participare la Sfânta Liturghie ne face părtaşi bucuriei iertării! De aceea cei care lipsesc de la biserică de la Sfânta Liturghie, sub diferite pretexte, se lipsesc de harul iertării lui Dumnezeu.
Spovedania păcatelor, arta cea vie, pentru că este o lucrare, aş putea spune, cea mai importantă din viaţa omului! Să te dispui, de bunăvoie să faci o restaurare şi restauraţie a fiinţei tale, o dăltuire, o eliminare a impurităţii şi a te apropia curat, în haină de nuntă, la Prânzul Ceresc, este cea mai mare bucurie pentru Părintele luminilor!
Să nu întârziem să fim mereu oaspeţi în casa lui Dumnezeu!
El Însuşi ne aşteaptă!
Calinic Argeșeanul, Cu pana printre idei, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

Sinaxar 7 martie 2018

Sinaxar 8 martie 2018