in , ,

Continuator al tradiţiei bizantine

(Publicat în: 4 octombrie 2019)

Anul 1453 avea să fie cel mai dureros moment din Istoria vieţii bizantine şi asupra întregii ortodoxii şi asupra tuturor popoarelor din Asia Mică, Orient, Balcani şi Europa Creştină de atunci.

Căderea Constantinopolului, ultimul bastion al Imperiului Bizantin şi al Ortodoxiei mondiale, modifica structural, deci în profunzime, întreaga viaţă socială şi religioasă. Cele mai înalte şcoli de învăţământ, şcolile de muzică, pictură şi arhitectură, vor trebui să se retragă în spaţii geografice propice să continue şi să-şi dezvolte activităţile începute. Oamenii de cultură, artiştii, ierarhii, protipendada aristocratică, meşteşugarii şi orice om de bună treabă, au pornit cu desaga în spate spre zări cunoscute sau mai puţin cunoscute.

Ţările Române, Moldova şi Muntenia, erau cele două spaţii fericite unde şi-au găsit toţi fugiţii prielnic adăpost. Câtă înţelepciune nu trebuiau să aibă domnitorii români pentru a nu se ridica mânia Înaltei Porţi peste Ţările Române şi peste cei care erau adăpostiţi după prăbuşirea Imperiului Bizantin. Ochiul veghetor al Sultanului se rotea deasupra spaţiului unde erau cei fugiţi. Teama lui permanentă era oarecum justificată, că într-o bună zi se pot ridica împotrivă-i cei lăsaţi fără de ţară.

Astfel de stare dureroasă era şi pe timpul lui Ştefan cel Mare, a lui Radu cel Mare şi, desigur, a lui Neagoe Vodă Basarab. Aceşti falnici domnitori au înţeles de la Duhul Sfânt, că au menirea de a continua, cu şi mai mare strălucire, tradiţia imperială a Bizanţului.

Astfel: „Neagoe Basarab reia planurile de heghemonie culturală ale lui Radu cel Mare. El reprezintă cu mai multă strălucire şi cu mijloace mai bogate tradiţia imperială a Bizanţului. În scurta lui domnie, – doar 13 ani -, plină de fapte mari, Ţara Românească devine centrul lumii ortodoxe şi adăpostul civilizaţiei bizantine. Neagoe Basarab este imaginea cea mai curată a monarhului din graţia divină, protector şi apărător al Bisericii orientale”[1].

Dacă am medita câteva clipe la această îndrăzneală imperială, a lui Neagoe Vodă Basarab, mintea ne-ar duce la modul excepţional de a lucra, ca diplomat, pentru a nu stârni urgia aliotmanului ridicat împotriva ortodoxiei, de data aceasta din Imperiul statornicit pentru multă vreme. Desigur, nu putem să nu recunoaştem şi valoarea filosofică şi culturală a unora dintre sultanii Imperiului. În vremea sultanatului acelora, din când în când, mai era câte un „respiro”.

Dar nu trebuie uitat şi faptul că pacea pe care au avut-o Ţările Române, în decursul a peste cinci veacuri, a fost bogat răsplătită prin miile şi milioanele de pungi cu aur.

Cum să nu-ţi licărească privirea şi inima să se aprindă de pofta aurului valah, când paşii, vizirii şi sultanii vedeau cum se ridică şi cum înfloreşte ortodoxia şi sub evlaviosul domnitor Neagoe Vodă Basarab?

Dacă am avea puţină imaginaţie, am vedea, că preţul ctitoriilor româneşti în toată lumea ortodoxă, era tot pe atâta, poate şi mai mult plătit, prin birurile şi peşcheşurile cu dulceaţă de miere şi miros de brânză din laptele mioriţei valahe.

Pentru complexitatea stărilor din vremea domniei lui Neagoe, trebuie, pe bună dreptate, să folosim mereu mărturiile celor care s-au aplecat cu pioşenie asupra vieţii şi operei acestui strălucit domnitor.

Nu vom obosi dacă, din nou, vom asculta despre Neagoe Basarab că: „El se consideră moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale şi în această calitate îşi asumă rolul de protector al Bisericii Ortodoxe şi de continuator al operei împăraţilor din Bizanţ. Toată domnia lui este animată de acest gând, toate faptele lui izvorăsc din această conştiinţă. Era pregătit ca nimeni altul să joace acest rol mare. În tinereţe a primit o creştere aleasă, a avut dascăl pe Patriarhul Nifon, pe care-l chemase în ţară Radu cel Mare şi care a petrecut câţiva ani la curtea domnească din Târgovişte. Învăţatul mitropolit Maxim Brancovici l-a iniţiat în tainele culturii slavone. De tânăr şi-a însuşit toată cultura vremii sale, aşa că era pregătit pentru rolul cultural la care era chemat să-l împlinească. Descendent al Basarabilor, sprijinindu-se pe puternica şi bogata familie a Craioveştilor, a avut liniştea şi siguranţa internă, fără de care nu se poate concepe nicio operă durabilă în domeniul culturii. Domnia lui, întocmai ca a lui Radu cel Mare, nu se distinge prin fapte strălucite de arme, ci prin faptele păcii…”[2]

Doar prin „faptele păcii”, prin bunătatea lui Dumnezeu şi voinţa sfinţită a principelui isihast, care a rămas de-a pururi, marele Neagoe Basarab, s-au putut ctitori opere de cultură şi arhitectură, neîntrecute până astăzi, pentru că: „Cea mai nepieritoare glorie şi-a câştigat-o Neagoe Basarab clădind mănăstirea de la Argeş, care a trecut în lumea legendelor. După modelul împăraţilor bizantini care se întreceau în a clădi biserici frumoase, care să le perpetueze numele, Neagoe Basarab şi-a pus în gând să clădească o mănăstire cum n-a mai fost alta, în dumbrava frumoasă a Argeşului, în apropierea vechiului scaun de domnie, ridică minunata mănăstire care a rămas neîntrecută până-n vremile noastre…”[3]

Cum am putea trece cu vederea mărturia istoricului Constantin C. Giurescu: „Însemnătatea domniei lui Neagoe stă în fapte de ordin bisericesc. Sub acest voievod s-a clădit cea mai frumoasă între bisericile pământului românesc: biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş. Elegant proporţionată, lucrată din materiale din cea mai bună calitate, împodobită bogat, ea a stârnit admiraţia contemporanilor şi poate fi considerată, pe drept cuvânt, printre capodoperele arhitecturii din întreaga lume”.

Reamintim şi cuvintele de aur lăsate de istoricul Gr. Tocilescu: „Neagoe reuşi a pune bună orânduială şi odihnă între popor şi în biserică şi a ţine în frâu boierimea cea gâlcevitoare şi totdeauna gata de sânge. Prieten cu toţi vecinii, el n-a purtat nici un război în tot cursul domniei sale de nouă ani şi jumătate…”[4]

Pentru a se şti mai exact timpul domniei lui Neagoe Vodă Basarab, de care Gr. Tocilescu se apropie cel mai mult, se poate face calculul elementar, astfel: începutul domniei – 23 ianuarie 1512, iar sfârşitul domniei – 15 septembrie 1521, adică: 9 ani, 7 luni şi 24 de zile.

Doar atâta vreme pentru uluitoarele lui împliniri?

Calinic Argeșeanul

[1] Ion D. Sandu, Neagoe Basarab, apărător şi sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938.

[2] Idem, ibidem.

[3] Idem, ibidem.

[4] Gr. Tocilescu, Manual de istoria românilor pentru şcolile primare şi secundare de ambele sexe, Partea I şi II din timpurile cele mai vechi până la anul 1593 d. Hristos, Bucureşti, 1886, în ediţia a II-a, „revăzută şi adaosă”, din 1900.

Sinaxar 4 octombrie 2019

Masa bucuriei, parohia Înălțarea Domnului, protoieria Curtea de Argeș