Când ne apucă anumite crize la nivelul raţiunii, începem să ne gândim la lucruri mai mult sau mai puţin ieşite din comun. Devenim, uneori, atât de imposibili, încât ne împinge orgoliul nebunesc să credem că suntem în stare să facem anumite „concesii” lui Dumnezeu.
Venindu-şi în fire, din când în când, Cioran scria în Caietele sale: „Câteodată, parcă îţi pare rău de a nu te teme în niciun fel de Dumnezeu”, iar când îl apuca o „frică fecundă de absolut”, se gândea la „ce plăcere să fii turtit de Dumnezeu” şi că ar fi bucuros de o „dizarmonie a sferelor, dinamitate de orgoliul uman.”
Se vede cât de colo că „mentorul” său, Nietzsche, care se autodefinea nu om, ci o „dinamită”, i-a dinamitat nivelul raţiunii lui Cioran!
Calinic Argeșeanul
