in ,

Cuvânt Pastoral la Învierea Domnului – 1 mai 2016

”Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).
În necuprinsul Univers, Pământul este singura planetă care poartă pe căi cosmice, nesfârșite, viața noastră de fiecare secundă, corp ceresc ce a fost definit ca unic în frumusețea lumii văzute și a lumii nevăzute.

Părintele Luminilor, Dumnezeu, Cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în gândirea și lucrarea Sa veșnică, ne-a dat șansa divino-umană de a fi gândiți și întrupați ca persoane unice, cu identitate proprie, astfel, întreaga făptură cuvântătoare fiind străbătută de un tainic și unic fior de viață dumnezeiască. Pentru aceasta: ”Stăpâne, Iubitorule de oameni, și noi, păcătoșii, strigăm și grăim: Sfânt ești cu adevărat și Preasfânt! Și nu este măsură măreției sfințeniei Tale, și drept ești întru toate lucrurile Tale; căci, cu dreptate și chibzuire adevărată ne-ai adus toate; că zidind pe om, luând țărână din pământ, și, cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în Raiul desfătării, făgăduindu-i, întru paza poruncilor Tale, viață fără de moarte și moștenirea veșnicilor bunătăți.” (Sfântul Vasile cel Mare).
Aceasta a fost starea cea dintâi a omului, făurit dintr-un bulgăre de pământ peste care s-a răsfrânt duh de viață din iubirea lui Dumnezeu, primind porunca de a asculta de Făcătorul său: ”Dar, neascultându-te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul și amăgirii șarpelui supunându-se și, dat fiind morții, pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul, cu judecata Ta cea dreaptă din rai în lumea aceasta și l-ai întors în pământul din care a fost luat, lăsându-i duhul de viață, revărsat asupra lui, din iubirea Ta de oameni. (Sfântul Vasile cel Mare).
Drepmăritori Creștini și Creștine,
Așadar, Pământul, singura planetă din Univers cu viață până acum, a devenit noua patrie a strămoșilor noștri din care am răsărit și noi, cei care astăzi prăznuim slăvita Înviere din mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos.
Depărtarea strămoșilor noștri de Dumnezeu Ziditorul, a produs jălanie nesfârșită în inima lor, dar și dorul lui Dumnezeu de a șterge lacrimile și durerea inimii celor care, din iubire veșnică s-au bucurat de darul vieții. De aceea, de veacuri, mărturisim: ”Că nu Te-ai îndepărtat până la sfârșit de zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, și mai mult, nici n-ai uitat lucrul mâinilor Tale, ci, în multe chipuri ai cercetat zidirea Ta întru îndurările milei Tale”. (Sfântul Vasile cel Mare).
Cum a cercetat Dumnezeu pe strămoșii noștri născuți din bătrânii părinți Adam și Eva? Vom vedea, dimpreună, pedagogia divină aplicată cu îndelungă răbdare, fapt ce ne face să ne bucurăm și să ne minunăm: prooroci a trimis, cum citim în Sfintele Scripturi, minuni a făcut prin Sfinții Săi, din fiecare neam, Lege ne-a dat spre ajutor, îngeri fiecăruia ne-a dat spre pază bună, bunătățile pământești cu îmbelșugare.
Cu toate acestea, inima strămoșilor noștri era în mare durere, durerea despărțirii de Părintele Creator, și cu nimic nu se putea împăca. Iertarea era greu de obținut, întoarcerea în Raiul pierdut era cu neputință prin puterile slăbite de păcatele cele multe.
Cine putea repara ruptura ce s-a produs între Dumnezeu și om? Cine putea împăca pe Dumnezeu cu creatura Sa, pentru ca toate lucrurile să se așeze în matca lor cea dintâi? Cine putea nimici păcatul înstrăinării de care suferea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu?
Iubiți Creștini și Creștine,
Iată, acum auzim cum se vindecă înstrăinarea și se dezleagă lanțurile robiei păcatelor: ” Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”[1]
Cu mare bucurie ascultăm cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: ”Iar, când a venit plinirea vremii, ne-a grăit nouă prin Însuși Fiul Său, prin Care și veacurile le-a făcut. Pe pământ S-a arătat și cu oamenii a viețuit, și, din Sfânta Fecioară Maria întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale!”
Este uimitor să auzi: Dumnezeu a făcut pe om după Chipul și asemănarea Sa, dintru început, iar acum, este și mai uimitor ceea ce Dumnezeu a gândit să săvârșească, adică, să îngăduie ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului să ia chipul smeritului nostru trup! În ce scop? Ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale: ”Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării, că adică, Dumnezeu era în Iisus Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în seamă păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări”[2].
Cum s-a făcut această împăcare? ”… pogorându-Se prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și, înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcându-Se începătură celor adormiți”[3].
Sfântul Apostol al Neamurilor, Pavel, cel convertit pe drumul Damascului și ridicat întru slavă în al treilea Cer, mărturisește că a primit de la Iisus o împuternicire: ”În numele lui Hristos, așadar, ne înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu”[4]. Iar pentru a ne da mai mult curaj, Pavel Apostolul, ne asigură, astfel: ”Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: La vreme potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată acum este vreme potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”[5]
Tocmai aceasta dorea și pentru aceasta suspina și suspină omenirea: pentru Ziua Izbăvirii, Ziua Împăcării, Ziua Învierii, Ziua Mântuirii!
Dreptmăritori creștini, iubitori ai Învierii lui Iisus,
Pentru a avea bucuria de fiecare zi a Izbăvirii, Împăcării, Învierii și Mântuirii, adică Ziua Iertării Atotmilostive a lui Dumnezeu trebuie, ca fiecare dintre noi, cu stăruință, osteneală și răbdare sfântă să operăm asupra ființei noastre trei împăcări, aducătoare de mântuire:
1. Împăcarea cu Dumnezeu, lăsându-L să lucreze în viața noastră, pe care trebuie să o încredințăm doar Lui, El fiind singurul dătător de viață. Să-L luăm pe Iisus Hristos drept Stăpânul vieții noastre și cu râvnă să ne încredințăm purtării Sale de grijă. Atunci când credem că nimeni nu ne iubește cu adevărat, Dumnezeu-Iisus Hristos ne spune și azi: Vă iubesc cu iubire veșnică! Atunci când suntem obosiți, Iisus ne spune, în auzul tuturor: Eu am să-ți dau putere! Atunci când nu mai știm pe ce cărări să ne ducem pașii prin viață, Iisus Hristos, Domnul, ne încredințează ajutorul zicând: Eu am să-ți îndrum pașii pe calea cea adevărată! Dacă ajungem la mari neputințe și ne îndreptăm gândul și ruga la Iisus, El ne asigură că putem totul în Hristos, Cel Care ne întărește în fiecare zi! Iar dacă năduful zilei și răutățile lumii ne fac să strigăm că nu mai putem ierta, Dumnezeu ne spune acum, azi și în veșnicie, că El ne-a iertat și ne iartă mereu! Atunci când orice boală cuprinde ființa noastră îndurerată și cerem izbăvirea din durerile cumplite, Îl auzim pe Iisus: Eu te vindec de toate neputințele și simțim brațul de nădejde al Doctorului Ceresc sprijinindu-ne pe cărările vieții.
Împăcarea cu Dumnezeu, înseamnă să ne lăsăm în grija Lui! Înseamnă bucuria de negrăit a părintelui care așteaptă întoarcerea fiului pierdut în hățișurile lumii. Aceasta este bucuria cea mare în cer și pe pământ! Să ne aducem aminte de oaia cea pierdută din cele o sută, și când a fost aflată, Iisus Hristos a zis: ”Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință.”[6]
2. Împăcarea cu aproapele nostru este împăcarea deplină și sinceră cu orice om zidit de Dumnezeu. Mare mi-a fost bucuria când am citit în dumnezeieștile Scripturi că Dumnezeu este atât de înduioșător, încât pentru iubirea aproapelui, El Însuși se lasă pe locul al doilea, punând pe primul loc iubirea frățească între oamenii de orice neam, credință și condiție socială ar fi. Dumnezeu ”a făcut ca toți oamenii, născuți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, pentru ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis unii din poeții voștri: ”Suntem din neamul Lui…”[7]
Tocmai, pentru faptul că suntem din neamul Lui Dumnezeu, deci avem aceeași rudenie cu Dumnezeu, se impune să eliminăm din viața noastră orice ură și să prefacem toate despărțirile dintre noi în mare bucurie frățească, renunțând la toate mijloacele de ucidere a omenirii și a naturii, sumele fabuloase cheltuite urmând să se folosească pentru însănătoșirea națiunilor, salvarea culturii și a științei aducătoare de pace, de bucurie, de bunăstare și de fericire.
Orice ură, orice gând rău, orice voire împotrivitoare adevărului, tulbură armonia dintre oameni. Iisus Hristos a venit ca lumea pace să aibă și din belșug să fie, El împăcând lumea cu Dumnezeu, pentru ca pacea să dăinuiască în cer și pe pământ. Să vedem în fiecare ființă, în fiecare om, în fiecare floare, zâmbetul lui Dumnezeu și bucuria oamenilor, zbuciumul topindu-se în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Condiția iertării noastre este legată, în chip absolut, de iertarea aproapelui. Atunci când rostim Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru și ajungem la ruga: ”și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, Dumnezeu ne dă șansa unică de a primi iertarea a ceea ce am greșit noi, cu condiția fermă, ca și noi, la rândul nostru, să iertăm tuturor celor care ne-au greșit nouă. Iată cum ne cheamă Domnul Iisus la iertare: ”Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”.[8]
Iisus Hristos, Domnul Cel Înviat a treia zi din mormânt ne îndeamnă ca iertarea să fie necondiționată și, ”dacă îți aduci darul la Altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi și te împacă cu fratele tău, apoi vino și adă darul tău”.[9]
Iată cum Iisus Hristos pune iertarea între oameni mai presus de darul cuvenit Altarului Său!
3. Împăcarea cu sine. Cel mai greu pentru viața noastră este, ca în fiecare zi, să ne punem lucrarea, pe care o săvârșim, în acord perfect cu voia Domnului Dumnezeu, Iisus Hristos, adică, să punem sub binecuvântarea cerească, atât gândurile, voia și simțirea, cât și lucrarea, oricât de mică și neînsemnată ar fi, având în vedere că în fața lui Dumnezeu, lucrările și faptele noastre, pot avea o importanță nebănuit de mare, asemenea răsplatei pentru un pahar cu apă dăruit celui însetat.
Cu sinele nostru, adică, împăcarea cu noi înșine, o putem realiza cu succes și sigur, numai dacă ne lepădăm de noi înșine. Soluția ne-o dă Însuși Domnul Iisus: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”[10].
Lepădarea de sine, pe care ne-o îmbie Iisus Hristos, este o împăcare a sinelui nostru cu noi înșine, dar mai ales cu Iisus, deci, o împăcare prin acceptarea Crucii în fiecare zi, adică participarea la împăcarea pe care a făcut-o Iisus, prin jertfa Crucii la care suntem chemați și noi să participăm de bunăvoie, din dragoste pentru jertfa lui Hristos, Domnul. Putem să ne bucurăm, că această chemare de a lua Crucea este o conlucrare cu Însuși Dumnezeul Iubirii, care ne ajută să purtăm Crucea Suferințelor de fiecare zi.
Împăcarea cu sinele nostru, cu noi înșine, înseamnă împăcarea vieții noastre cu participarea efectivă și de bună voie la jertfa de împăcare a lui Iisus, Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu, legând frumusețea lumii văzute de frumusețea lumii nevăzute, unde ne așteaptă Sfânta Treime pe fiecare în parte, pentru a gusta bucuria și viața veșnică, adică mântuirea pe care ne-o dorim cu mare credință și nădejde iubitoare.
Atunci când lăsăm și chemăm pe Iisus Hristos să lucreze în viața noastră, împăcarea cu aproapele și cu Dumnezeu vine de la sine. Atunci se așează pacea în sufletul nostru, în casă, în familie, în societatea omenească, pacea cu orice om, pacea cu Creatorul Dumnezeu Părintele nostru al tuturora.
Doar așa, Învierea lui Iisus din mormânt operează asupra vieții noastre și ne face părtași la roadele iertării, pe care ni le îmbie fiecăruia dintre noi, bucuria cea mare, care se desprinde și din rostirea, pe care noi o folosim atunci când zicem din adâncul inimii, Hristos a Înviat! și se răspunde cu mare convingere: Adevărat a Înviat!
Dreptmăritori Creștini și Creștine,
Să ne bucurăm dimpreună, și fiecare în parte, de iubirea cea mare și veșnică a lui Dumnezeu, iubire revărsată peste Univers, întreaga natură și peste viața noastră de fiecare zi.
Să mulțumim Domnului Dumnezeu pentru darul vieții și să păstrăm cu mare grijă sănătatea noastră, darul cel mare după cel al vieții, iar cei în suferință să cerem Doctorului Ceresc să ne vindece de toată neputința.
Să fim buni unii cu alții, că Dumnezeu din iubire și bunătatea Sa veșnică ne-a dăruit iertarea și binecuvântarea de a ne bucura, potrivit poruncii Sale, de Învierea Domnului Iisus! O dată cu acest imperativ, de a ne bucura, orice întristare trebuie să părăsească viața noastră!
Ziua Învierii este Ziua Bucuriei Veșnice!
Să ne bucurăm pururea!
Fiecare ceas, fiecare zi, mereu, să fie pline de bucuria Învierii lui Iisus.
Să facem din viața noastră o bucurie deplină!
Fiecare în parte împărtășiți în orice timp și loc bucuria pentru a ne face părtași poruncii lui Iisus!
Aceasta este porunca lui Iisus!
Popoare ale lumii: Bucurați-vă!
Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!
 
 
† CALINIC,
Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

[1] Ioan 3, 16-17.

[2] II Corinteni, 5, 18-19.

[3] Sfântul Vasile cel Mare: Liturghier.

[4] II Corinteni 5, 20-21.

[5] II Corinteni 6, 1-2.

[6] Luca 15, 7.

[7] Faptele Apostolilor 17, 26-28.

[8] Matei 6, 14-15.

[9] Matei 5, 23-24.

[10] Luca 9, 23.

Masa bucuriei pascale la Centrul Medico Social de la Dedulești

Slujba de Înviere la Catedrala Arhiepiscopală din Municipiul Curtea de Argeș – 1 mai 2016