in

Cuvântul Părintelui Arhiepiscop Calinic la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

(Publicat în: 9 decembrie 2019)

MARTIN OPITZ, Părintele literaturii germane, pe aripile vulturilor în Carpații României

Înainte de toate, mulțumim din inimă Domnului Dumnezeu, pentru bucuria de a fi azi aici, în Cetatea Sibiului, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și a Înaltpreasfințitului Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolit al Ardealului, în prezența Dlui Rector Ioan Bondrea și a Senatului Universității sibiene, precum și a Părintelui Decan Nicolae Chifăr al Facultății de Teologie ”Sfântul Andrei Șaguna”, înconjurați de invitații care au avut dragostea de a fi prezenți la bucuria noastră.

Cu prilejul decernării titlului academic de Doctor Honoris Causa, a Universității Lucian Blaga din Sibiu, potrivit datinei universitare, se cuvine a prezenta o comunicare scrisă. Ne-am gândit, și acum, cu îngăduința de rigoare să împrospătăm cunoștințele pe care unii dintre dumneavoastră le au deja. Este vorba despre Martin Opitz (Martini Opiții) genialul poet, filosof, diplomat, istoric și geograf.

Așa a hotărât Domnul Dumnezeu în gândirea Sa, ca înainte de Crăciunul anului 1597 (pe 23 decembrie), să se întrupeze la Bunzlau (Bolestawiec), în Silezia Inferioară (azi Polonia), ca fiu al unui priceput măcelar. Studiile, cum erau pe atunci (făcute cu toată disciplina și seriozitate multă) le-a început la Breslau (Wroclaw), apoi gimnaziul din Benthen, continuând și la Frankfurt pe Oder. Pentru studiile superioare, tânărul Martin Opitz a fost student la Universitatea din Heidelberg.

În anul 1620, când avea 23 de ani, după izbucnirea războiului religios de treizeci de ani, el a luat drumul de refugiat în Olanda. Aici a avut bucuria de a întâlni pe Daniel Heinesius (1580-1655) poet, care va avea o influență binefăcătoare asupra sa.

La doar un an de zile, în 1621, poetul și filosoful Martin Opitz se afla în serviciul diplomatic al ducilor de Brieg și Liegnitz (Lignica), apoi în anul 1622 s-a stabilit la Alba Iulia, având tinerețe năvalnică, doar 25 de ani de viață împlinind, când pașii îi călcau pe pământul străbun al Transilvaniei.

Aici, la Alba Iulia, Principele Gabriel (Gabor) Bethlen, a înființat un Colegiu Superior Reformat, la care tânărul profesor preda filosofia și estetica, iar după numai un an, în 1623, s-a întors în Germania, unde fusese chemat de către Ducele de Liegnitz, la care mai fusese cu doi ani în urmă. Se vede de aici, că tânărul poliglot, filosof și inspirat poet, a lăsat amintiri dintre cele mai onorabile.

Steaua sub care își va realiza viitorul începe să strălucească, ocupând funcții deosebite la curtea Împăratului Ferdinand al II-lea, ajungând Președintele Curții Imperiale de la Wroclaw, fiind înnobilat cu numele, Martin Opitz von Boberfeld. Dorul de a cunoaște și de a nu sta locului îl va duce la Paris, în anul 1630, unde va întâlni personalități prestigioase, ca Hugo Grotius, din a cărui opera va traduce. Înainte de a se întâlni cu sfârșitul său pământesc, în ultimii șase ani, Martin Opitz, va lucra din nou în serviciul diplomatic al Ducilor de Liegnitz (Legnica) și Brieg, al Regelui Suediei și al Poloniei, Vladislav al IV-lea, care în cele din urmă, în anul 1636, l-a numit Secretar și istoriograf al Curții din Gdansk. Tot aici, moare din nefericire, în anul 1639, de ciumă, în vârstă de doar 42 de ani.

Care era situația în Transilvania la venirea lui Martin Opitz?

În Europa începuse războiul religios de 30 de ani. În Ardeal erau aprige certuri religioase, când Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, din nefericire, folosea cele mai diabolice măsuri pentru a determina pe ortodocși și sași să treacă la calvinism, fiind încurajat și ajutat de  principii de Brandeburg și Hohenzollern. Întreaga Europă de Apus și de Nord se transformase într-un război între catolici și protestanți, care se omorau între ei din pricina unor doctrine religioase. În urma unor amăgiri și promisiuni pe care le făceau unii pastori și principi, unii creștini ortodocși (mai ales) își botezau copii calvini, zwingliști, sabatarieni, socinieni, etc…, și puși să învețe religia nouă din Catehismul de la Augsburg, sau din Christianae Religionis Institutio, scrisă de Jean Calvin, ori îngânau cele 39 de Articole ale Credinței, tipărite într-o carte englezească de rugăciuni pentru toți. Se povestea cum au fost furate averile Bisericii de Henric al VIII-lea, Regele Angliei, cel de șase ori căsătorit, care luase pe nedrept conducerea Bisericii, asumându-și drepturile Papei de a numi episcopi și preoți, sau cum în Transilvania Toma Varkocs, căpitanul Cetății Oradea (Ulpianum) după ce a trecut la calvinism, a dărâmat zece biserici, o mulțime de case precum și zidurile veci ale orașului și a confiscat averile mănăstirești, iar protestanții furioși au prins zece preoți creștini, bătrâni și neputincioși și i-au spânzurat, numai din plăcerea de a-i omorî, pentru că nu aveau aceeași credință ca ei. (Vezi Hendric W. van Loon, Istoria Omenirii). Încheiem cu sintagma atribuită lui J.G.Herder (1744-1803): Istoria ne învață că oamenii nu învață nimic din ea.”

Așadar, ne aflăm într-o Europă ce începea să dezbine principii protestanți din Imperiul Romano-German, principii catolici și împărații. Se cunoaște că principele maghiar Gabriel Bethlen dorea să se încoroneze, cu a doua soție Catherine Hohenzollern, rege peste o Dacie maghiară și calvină. Primii convertiți au fost secuii, care cu vlahii au trăit împreună în munți și au avut aceeași soartă, iar odată trecuți la calvinism au devenit maghiari. Ceea ce se știe, este faptul că pe țăranii vlahi, care formau majoritatea populației transilvane, i-a fost cu neputință să îi convertească. Niciun fel de osândă nu le-a smuls din inimă credința de neam creștin ortodoxă.

Pentru a putea îngenunchea hotărârea de neclintit a românilor de a rămâne în credința strămoșească, Gabriel Bethlen s-a adresat Porții Imperiului Otoman, ca să constrângă pe Patriarhul Kiril al Constantinopolului, pentru a interveni în favoarea lui  ca să-l ajute să convertească pe românii ortodocși la calvinism.

Iată ce îi răspunde Patriarhul Kiril: Înalte Principe… ne îndoim ca Padișahul să poată îndupleca națiunea română să primească bucuros credința ce o profesează Alteța Voastră. Pentru executarea norocoasă și liniștită a planului Alteței Voastre, înainte de toate națiunea română din Principatul Alteței Voastre ar trebui să rumpă legătura atât a sângelui cât și a devoțiunii ce există între ei și cei din România și Moldova. Dar principii acestor țări vecine nici într-un caz nu se vor învoi la aceea, ci se vor opune cu armele… Nu zicem că nu e creștină religiunea ce profesează Alteța Voastră care se deosebește de credința noastră și de ceea ce se profesează la Roma… Dar dacă acel nefericit popor ar îmbrățișa religia Alteței Voastre, din neștiință sau silă, ce încă nu voim a crede că s-ar fi întâmplat în principatul Alteței Voastre; ceea ce e drept, noi nu am putea împiedica, atât pentru distanța între noi cât și din lipsa armelor, căci nouă nu ni se cuvine a ne lupta cu alte arme decât peana… Mai departe, nu ne îndoim, puternicului rege al Suediei, ducele de Brandeburg și altor principi germani; însă ce le place cel mai mult doar unora dintre cei mulți, poate aduce și prăpăd. Și să dăm o mână de ajutor la toate acestea, fie pe față, fie pe ascuns, aceea ar însemna din partea noastră o mare nelegiuire, și care nu s-ar putea șterge trecând nici prin toate torturile lumii acesteia… Kiril, Patriarhul Constantinopolului (vezi text integral Syilagy W. – Syilagy S. Torok – Magyarkari tortenelmi eml’kek, Vol II, pag. 137-140)

Dramă și tragedie pe inima și sufletul românilor, majoritari în Transilvania!

Despre aceste stări va afla Martin Opitz, cu o repeziciune greu de înțeles azi.

Așadar, în primăvara anului 1622, Martin Opitz, pornește călare spre locurile, unde Ovidiu, maestrul său favorit, fusese surghiunit, la Dunărea cea furioasă (Danuvium colens ferocem).

Înainte de plecare spre Transilvania, fusese invitat de un prieten la nuntă, căruia îi scrie:

Dar noi pornim departe, la Dunărea extremă;

Să vedem dacă Dacia vitează iubește ea și Muza?

Dacia Vitează!

Era limpede că Martin Opitz știa anumite date istorice despre spațiul unde-și îndrepta pașii, deoarece folosește o sintagmă așa de clară și de adevărată: Dacia Vitează!

În luna mai a anului 1622, după opriri mai lungi, de greul drumului, ajunge la Cluj, unde face prima oprire. Tocmai în această vreme se ținea Dieta Transilvaniei, la ședințele căreia ia parte, aceasta însemnând încă o dovadă ca Martin Opitz era deja cunoscut.

Când călătorea de la Satu Mare la Sălaj, a avut bucuria să întâlnească, mereu pe drum, în mod direct (nemijlocit), pe țăranul român, la munca în natură (aratul, cositul, păstoritul oilor și cirezile de vite).

La dieta din Cluj, Martin Opitz, observator de finețe se întreabă: Peste tot am întâlnit un element preponderent, pe Români; în discuția Dietei văd că se discută numai despre Români; unde-s reprezentanții lor? Poetul a văzut Sfaturile și legile Ardealului, potrivit faimoasei Unio Trium Nationum, din care făceau parte doar nobilii unguri, sași și secui. Sub ochii lui Martin Opitz se discută și se votează, fără nici o opoziție, legea prin care se interzicea Românilor să mai umble călare: Ne vlachi eguis incederent, sed pedes itinera exronarent. Și acest lucru i s-a părut ciudat celui care își făcuse drumul numai călare.

Fiind încă la Cluj, află despre moartea soției lui Gabriel Betheln, iar ochii mari și negrii ai genialului Martin Opitz au observat că la înmormântarea soției lui Gabriel Bethlen, românii lipseau cu desăvârșire.

Hotărât lucru, ne aflăm în fața unui trimis ceresc pentru Neamul nostru românesc, ca și cum, dintr-un suflet de european din Silezia Superioară erau înmănuncheate o sută de suflete de daci, de români pe care-i căuta cu multă râvnă și știință. Cum ne exprimăm azi, Martin Opitz a venit cu un Proiect de Țară, precis și punctual:  Caut multe marmuri – spune el – ale gintei romane și pe cei ce cred că sunt urmașii vechilor geți.

După aceasta prezentare, ne vom ocupa de relatarea pe scurt a operelor sale privitoare la cultura și istoria Neamului Românesc: Poemul Zlatna și Dacia Antiqua. Dacă Poemul Zlatna, order von der Ruje des Gemuthles (Zlatna, sau despre liniștea sufletului) având 530 de versuri (Deutsche National – Litteratur, volum special în care e cuprins și Poemul Zlatna, în scriere gotică.

Poemul Zlatna este un poem idilic, în care se tratează viața de la țară, poporul Român, de altfel, ca și alte popoare ale lumii, format din țărani (că la începuturi toți erau țărani!), structură a vieții câmpenești, patriarhale, cu meșteșuguri duse până la desăvârșire, cu folclor arhaic și port popular unic.

Parcă uitase pentru ce a fost chemat la Alba Iulia de către Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, de a fi profesor la Colegiul Superior Reformat, cu cele trei Facultăți: Teologie, Filosofie și Litere (Lingvistigă). Uitase și de colegul său de la Heidelberg, Ștefan Bethlen, fratele mai mic al principelui, de care nu pomenește nici în treacăt. Peste toate era absorbit de farmecul țăranului român, căruia, din iubire, i-a înveșnicit vredniciile în poemul cel mai frumos închinat vreodată unui popor.

Dimpreună cu bunul său prieten Heinrich Lisabon, urmașul unei familii de refugiați din Olanda, la un pahar de vin de Șard, Opitz putea, departe de curte și de mediul ei neprielnic unui cugetător, să privească în toată liniștea, la petrecerile câmpenești alte Moților, în Pratul lui Traian (Câmpia lui Traian), să asculte graiul urmașilor Romei, de care sufletul său clocotea, să cugete la numeroasele urme romane, de care se izbea la fiecare pas și să viseze la făurirea unei opere științifice mari, care să cuprindă, atât vestigiile gloriosului trecut, cât și prezentul, care se desfășura în ceea ce vedea el însuși, ca mărturie vie a puterii spiritualității latine. (Dr. Ilie Daianu, Poetul Silezian Martin Opitz și Românii din Transilvania. Anexă Zlatna, traducere liberă din Martin Opitz, de G. Coșbuc, Tipogafia Alba, Alba Iulia, CMXLVI, p.14)

Același Dr. Ilie Daianu, tălmăcește că poemul Zlatna este un certificat poetic al romanității noastre, precum susținem și noi, că celebra Columnă a lui Traian este Certificatul de naștere al poporului Român, înscris în piatră de celebrul Apolodor din Damasc.

Poemul Zlatna a fost scris în anul 1623 și tipărit la Strassbourg în 1624, o altă ediție la Frankfurt am Mein 1644 și Amsterdam 1646. Găsindu-se poemul în biblioteca de la Cluj, a fost tradus în anul 1885 de către tânărul poet G. Coșbuc și tipărită în paginile Ziarului Tribuna din Sibiu 1888, deci, după 262 de ani de când a fost scris acest poem întru cinstea țăranului român.

La doar 20 de ani, Martin Opitz publică lucrările sale dintru început Stenarum Libellus (1616) și Aristarchus (1617)  în care pledează cu nestrămutat curaj pentru ideea, ca în viitor, poeții să-și compună operele literare în limba pe care o vorbește poporul de jos, lucrătorii pământului, națiunea… (Cumpăna Dorului, Zlatna, după Martin Opitz, Editura Țara Noastră, București, 2003, p. 195).

Poemul cuprinde 530 de versuri și începe cu un Imn de bucurie și se încheie cu Iar tu rămâi cu bine, o Dacie măreață!

Înalț de dor, în de voie/ un Imn de bucurie!/ Cum o privighetoare/ zburând din colivie/ și neastâmpărată,/ bătând din aripi iute.

Mare binecuvântare de la Dumnezeu a primit Martin Opitz, cunoscând pe Heinrich Lisabon, căruia îi dedică Poemul Zlatna:

O, LISABON, iubite,/ pe unde am fost umblat,/ Ținut ca Zlatna voastră/ să văd nu mi-a fost dat./ Petrec acolo zile/ și darnice și blânde/ Cu oamenii de care/ Nu mă mai pot desprinde/ Mai buni nu sunt în stare/ Să cred că s-ar afla/ Pe unde-aș mai umbla!/ Chiar numele-i de Zlatna/ În limba sorbă spus,/ Vorbește despre aur/ și sună drept răspuns/ Îndemnării voastre de aurari vestiți/ Precum și-n alte arte/ De nimeni biruiți

Neîndoielnic, Martin Opitz cuprinde în versurile sale dragostea pentru românii, cei din Zlatna mai ales de care nu mă mai pot desprinde/ Mai buni nu sunt în stare/ Să cred că s-ar afla/ pe unde aș mai umbla! Și ca o repetiție optimistă: ținutul Zlatna însă,/ de mine-i mai iubit;

Strălucitul poet, Martin Opitz, avea în firea lui atât de căutătoare, o aplecare spre cercetarea trecutului istoric al Poporului Român, fiind înzestrat cu intuiție, soră cu inspirația divină. Nimeni până la el nu a căutat și a descoperit atâtea pietre cu inscripții rezistente în timp, pe care le-a tălmăcit în versuri pline de sens și inspirație: Îmi sunt atât de scumpe,/ aceste vechi însemne,/ Încât mă plec la ele,/ și le numesc eterne;/ Văzând cum ies din piatră,/ țâșnind nemuritoare…/ Cu timpul se trec toate,/ rămâne ce e scris!

Cuprins într-un entuziasm fericit, și având iubire pentru comoara pe care călca la fiecare pas: Înscrisele de cuvinte, în pietrele de aici,/ Niciun puhoi pârdalnic,/ trecut în goană, nici,/ Focul și nici ploaia nu le-au putut distruge;/ Doar cerul le sărută la ele când ajunge,/ Sub ele dorm bărbații,/ de care azi aminte,/ Ne-aduc aceste stele,/ de piatră și cuvinte.

Mai mult decât râvna de cercetător, parcă desprins dintr-o frescă ortodoxă, vorbește inimii: Pe lângă ele drumul,/ de câte ori mi-l trec,/ Cu ochii plini de lacrimi,/ și fruntea mi-o plec,/ la gândul ce mă bate:/ ce-i viața asta când,/ rabzi multe și vezi moartea,/ spre tine alunecând,/ Pe-ascuns cu vârful coasei,/ învâltorat de foc,/ și de scăpare nu ai,/ în lume niciun loc./ Sosește clipa morții,/ și-avutu-ntreg îl lași,/ Tot aurul, râvnitul,/ la cei ce-ți sunt urmași./ De aceea te grăbește:/ de nu te dai înfrânt,/ urmașii toți îți sapă,/ în taină, un mormânt.

Iată și Proiectul de Țară al lui Martin Opitz, mai bine zis, testamentul său de inimă: Așa-i lăsat pământul,/ pământ ca să rămâie,/ Și nu mai faptă bună să treacă în veșnicie,/ De aceea în viață,/ ce iute trece vreau,/ Pe voi bărbați în fapte,/ să vorbesc mereu,/ Și cu izvorul minți,/ să las dacă se poate,/ Înscrise în Scriptură,/ posterității toate,/ Numele voastre scumpe,/ ce zac pe lepezi reci./ Drepți pildă să rămâneți,/ urmașilor pe veci./

Cunoscător al istoriei universale, va cuprinde în versurile sale: Din depărtate Asii,/ venind pe cai gonaci,/ pe greci să îi supună,/ pe Misii vechi şi Traci,/ Cu biciul, nici Atila/ cu hoardele de Schiţi/Nu poate frânge neamul/nepieritoarei ginţi./Într-un pârdalnic tropot/năvala lor zoreşte/Iar Slavii vă-nconjoară/ca marea într-un cleşte…/

Cu toate cotropirile abătute asupra românilor, Martin Opitz, arată cu optimism: Şi totuşi, limba voastră/prin timp a străbătut;/E dulce cum e mierea/şi-mi place s-o ascult!/…Chiar albele căsuţe/cu şiţă învelite/Şi prag de piatră albă,/cu duh meşteşuigite,/Vorbesc de-acele datini/străvechi ce nu se schimbă/Cum nici credinţa voastră/în moştenita limbă.

Incredibilă constatare: Vorbesc de-acele datini/străvechi ce nu se schimbă/Cum nici credinţa voastră/în moştenita limbă.

De la datini și credință, Martin Opitz, cu lirism desăvârșit scrie despre portul popular al românilor și despre horă, toate moștenite ca și limba și portul: Păstrându-vă şi portul/şi minunatul  joc/Din vechea rădăcină/pornite, dintr-un loc,/Precum vestita horă/ce-n lume seamăn n-are;/…Când spre femei, bărbaţii/c-un pas mai înapoi,/Se-nclină…/ Ce frumoase-s femeile la voi!

Chiar dacă Martin Opitz, nu știe să pescuiască peștii cu solzi de argint și aur, totuși se înfruptă din ei cu plăcere când sunt gătiți cu cimbru și vin la ei se cere . . . și că este vorba de vin: Iar Șardul e aproape, cu vinul sau vestit… Un vin de crez și vrere, mai bun ne-am întâlnit! Și ca mângâiere pentru cei care scriu: Pe-acesta toţi poeţii/eu aş dori să-l ştie -/E preursit de struguri/doar pentru poezie,/Poetul nu se cade/să beie orice vin,/Sunt vinuri care mintea/i-o împle cu venin;/De nu mai poate muzei/să-i scrie, nici să-i cânte,/Ci doar ca să-i îndruge/netrebnice cuvinte,/Un vin însă, de-acesta/de vechi letopiseţ,/E pentru toţi aceia/ce s-au născut poeţi./

Este o bucurie ca să ne închipuim cum Martin Opitz, a asistat cuprins de uimire: O, cântecele voastre/cât de frumoase sunt!/Întârziu cu plăcere/din drum să le ascult/Sunt nobile şi limpezi;/chiar muza Terpsichore/Vă dăruise versul/şi graţioase hore;/ Iar zeul Febos însuşi/ le dase armonia/Împlând a voastră doină/de dor cu vecinicia./ În toate-aceste arte/şi-alese fapte bune/Vă făuriţi în lume/un strălucit renume…/

Iată și un alt portret în stihuri al românilor: Sunteţi ca o pădure/cu rădăcini adânci/Ce prinsă stă de cleanţuri/abrupte şi de stânci/Şi-oricât ar da de aspru,/prelung şi cu durere,/Furtuna să vă smulgă/nu are-aşa putere./Dorinţa-vă de viaţă/nu poate să se stingă/Cum pasărea când zboară/de soare să se-atingă./

Zvăpăiatul poet, Martin Opitz, era fascinat de frumusețea naturii, dar peste toate, de frumusețea femei: O fată e frumoasă/dar harnică cealaltă;/Simţirea te înşală,/averea te îmbată;/E veselă săraca;/bogata e posacă;/O alta n-are farmec/şi nu e chip să-ţi placă;/Iar dacă-i prea frumoasă/atunci e de păzit;/Urâtă de-i, de prietenii/buni eşti părăsit;/Iar de-o închizi în casă/ea plânge cu amar,/Îşi blestemă iubirea/şi totul e-n zadar./

În iureșul liric, Martin Opitz, realizează o antiteză: De lăcomia cumva/la jug să tragi te-a pus/Şi fericit rămâne/în lume-acela care/În satul de sub munte,/încărunţit de soare,/Muncind pământul, vesel,/la frumuseţi părtaş e/Şi nu cunoaşte spaima/pornirilor trufaşe;/Cetatea unde zlotul/e totul – el te vinde./Şi îţi mai ia şi sarea/de-o ai lângă merinde./La curte-acolo unii-s/mai îngâmfaţi ca alţii/Ce-n clinchete de pinteni/îşi zornăie talanţii.

Viersul tăios, este mânuit ca sabia sprintenă, poetul oaspete pe pământul transilvan, slăvește fără zgârcenie pe românul frate: Valahul ce trăieşte/în munţii lor departe/Nu ştie de-a cetăţii/pierzanii şi păcate/Şi viaţa el şi-o împlă/cu-a câmpului plăceri/Ce-n  suflet vii îi toarnă/alese mângâieri;/Şi bucurii sub cerul/luceafărului blând…/El traiul din cetate/nu l-a râvnit nicicând,/Acolo viclenia şi jaful/stând la pândă,/Îi lustruiesc nelegii/trompete de izbândă;/Şi-oricâtă eleganţă/s-ar face că îmbracă/Subţirea reverenţă/făcută ca să placă/Rămâne tot spoială/făţarnică şi goală;/Sulemenire veche/în zisa lume nouă.

Este surprinzător, cum Martin Opitz, proaspăt venit pe plaiurile Transilvaniei, are puterea să observe cu de-amănuntul comportamentul Valahului: Valahul nu ia-n seamă/acele învârteli/Din câte-s prin cetate/supuse și spoieli;/Și-alarmă dacă sună/trompeții tot nu-i pasă;/El neclintit rămâne/

cu munții lui acasă…/Făgăduieli cu carul/oricare grof îi face,/Valahul nu-l mai crede;/lui munca-n câmp îi place;/Nici jinduie la ranguri,/din care-o fi s-apuce:/Când nu-i muncit un lucru/ca apa se și duce.

O comuniune mai strânsă între natura lui Dumnezeu și valahul iubitor de frumos, nu a fost cântată atât de duios până la acea vreme!

În ce cuvinte am putea cuprinde talentul și sensibilitatea marelui poet, adus de Dumnezeu în Grădina Maicii Domnului din Transilvania. Iată cum scrie: Valahul, om de cinste,/iubeşte brazda care/I-aduce rodul dulce/şi-aleasa desfătare./Îşi mână boii-n ciurdă/şi oile în turmă,/La păşunat pe unde/le poate da de urmă,/Caval să-şi facă rumpe/din codru un lăstare,/Pe care de-l sărută/răsar sunând izvoare/De dor şi de iubire,/ce farmecă şi împlă/Toţi munţii ce-şi apleacă/pe văi bătrâna tâmplă.

Pentru noi, cei de azi este o mare bucurie să știm, din versurile poetului silezian, anumite instrumente muzicale folosite cu măiestrie de valahul, om de cinste: Chiar caii ce aleargă/pe ascunse cărărui/Se-opresc la zvon de fluier,/cu el îi şi supui,/…Valahul să adune/din flori aleasa miere,/Albinelor cu grijă/le-a măiestrit ştiubeie;/Şi roiurile-ascunse/în scorbure, sub frunză,/Le-aduce lângă casă/că-i place să le-auză/Cum hărnicesc şi cântă/şi să le vadă-i place/Pe trântori înfruntându-i/cu arma lor de pace.

Pentru savantul poet, frumusețea românilor, dar mai ales a româncelor, era prilej ca să-și moaie condeiul, peana, în simplitatea ei: Frumoasă-i! O naidă/în simplitatea ei/Pe ie-i sunt cusute/

cudalbe flori de tei;/Şi-i amiroase trupul/a flori de sânziene/Şi dulce lămâiţă/când roua se aşterne…/Ca murile-i sunt ochii./cireaşă buza ei;/E cea mai scumpă floare/şi floare-ntre femei,/

Prin gene mi se cerne/cu pasul ei de ciută/Suind din sat poteca/de alţii neştiută,/Bărbatului să-i ducă/bucatele dorite/Când soarele-i în crugul/amiezii împlinite…

Ce poate fi mai frumos?!

Cum ar fi putut oare să nu descrie, Martin Opitz, și meniul vlahului, din 1622 – 1623? Meniu care venea mereu în istorie cu iscusința plină de artă a gospodinei harnice: Bucatele aduse/sunt binecuvântate;/Fierbinte supa, ouă,/pe foc de vreascuri toate./Coaptă bine găina/ori vreun crestat cocoş…/S-ar înfrupta din ele/toţi civii pofticioşi!/Carnea de miel, ce dulce-i/şi laptele la fel;/În rotocoale untul/pluteşte gras în el;/Smântâna, ca şi caşul/şi câte sunt din lapte -/Olanda nu le are/mai bune preparate!/Şi fructe, fel de feluri,/doar pofta lor s-o ai;/Livezile de-a dreptul/sunt rupte-aici din rai.

Cele două rodiri, plugul și poezia, sunt dorințele lui Martin Opitz: Cu plugu-aş trage brazde/şi-aş scrie poezii/Să pot avea prinosul/de rod şi bucurii/Pe care-aici le are/din dat străvechi ţăranul…/Şi-ntreaga mea viaţă/cu zel mi-o voi urzi/În arta şi ştiinţa/eternei poezii.

Înainte de a se apropia de odihna binefăcătoare a viersului său înaripat, ar vrea să se asigure de unde curg și care-i al vieților izvor: De aceea pănâ-n clipa/când moartea va veni/Întreaga-mi viaţă dată/eu mi-o voi hărăzi/Cu sârguinţă minţii/şi sufletului meu/În arta poeziei;/voi studia mereu,/Cele mai vechi popoare;/năravurile lor;/De unde curg şi care-i/al vieţii lor izvor:/Cum s-au hrănit, ce datini/aveau, cum le-a fost arta;/Iar faptelor de bine/cum li se dă răsplata;/Pe om din noaptea lunii/cine-l călăuzi/Pe drumul de primejdii/până’n această zi?

Poemul acesta închinat vlahilor, adică românilor, se află pe treapta cea mai înaltă a izvorârii poetice, arătându-se în mod explicit aria întinsă a cunoștințelor enciclopedice cuprinse de genialul Martin Opitz.

Acum va înțelege cititorul răbdător, creația poetică a marelui imnolog, poetul german, remarcabilul literat clasic și diplomat sensibil, cu rezistența maximă în lungile și grelele drumeții  făcute pe drumurile primejdioase ale Europei de atunci. Și noi, românii – vlahii, am avut fericirea, ca Dumnezeu să ne trimită pe îngerul Său, Martin Opitz, ca într-un singur an, să ne cânte din cavalul și naiul rupt din rămureaua codrilor Apuseni ai Transilvaniei!

Și acum, iată, cunoaștem și mireasa poetului Martin Opitz: Aleasă, din câte-s/ eu nu te voi uita./ Iubită poezie;/ rămâi mireasa mea!

Pentru Martin, Ovidiu a fost cel mai inspirat poet: Dintre poeți: Ovidiu – pe cel mai inspirat./ Câte tristeți m-ar prinde,/ nu-l las uitării dat.

Acest poet de geniu, în vârstă de doar 25 de ani, scrie de parcă ar fi un bătrân înțelept: Am scris în tinerețe,/ și în grija ei te las…/ De acum altor fapte din suflet le dau glas!

Cat de mare este sufletul său de sfânt al ghiersului etern!

Drumuri multe!

Drumuri grele!

Martin Opitz, cuprins de dorul casei, de dorul mamei, dorește să se întoarcă în Vatra sigură a nașterii sale: O după atîtea drumuri/bătute cu-al meu pas,/Natale plaiuri nu pot/uitării să vă las;/Spre voi îmi zboară gândul,/spre tine Bober drag;/Prag depărtat şi martor/plecării mele-n larg…/Acolo doarme mama/sub firul ierbii rece,/Iar eu de ea departe/cu timpul ce se trece,/Mi-e tot mai grea povara/acestui trai strein.

Și după ce a slobozit o lacrimă, ca albastrul cerului, a oftat zicând: Mie mi-e dat în lume,/din cât istov mai am./Să-mi duc viaţa-n pace,/altă pohtire n-am.

Iar gândul, ca într-o îmbrățișare eternă, pentru țăranul român, îi lasă drept mângâiere: Pentru aceia care/cu dragoste mă vor/Şi dragostea li-i lege/şi ţel mântuitor,/Cu plugu-aş trage brazde/şi-aş scrie poezii/Să pot avea prinosul/de rod şi bucurii/Pe care-aici le are/din dat străvechi ţăranul.

O, Doamne Dumnezeule, cine putea scrie mai frumos!

Poetul Martin Opitz, după cum s-a văzut, a scris un Poem Unic în care înfățișează un Neam Unic, cu măiestrie unică. Adevărată Icoană a Românului, a Vlahului, cum este numit și recunoscut românul de către cei străini.

Este necesar să subliniem că cea mai mare parte din timp, acest savant, în adevăratul înțeles al cuvântului, a cercetat bogățiile lingvistice, etnologice, istorice și arheologice, adunând un imens material, în 16 ani de osteneli, pentru a întrupa opera vieții sale: Dacia Antiqua!

Darul acestui mare Cercetător și Cavaler al Dreptății, a purtat cu sine, pe drumurile Europei, bogăția de material științific, ținând legătura cu prietenii pe care i-a întâlnit la Alba Iulia, Zlatna, Șard și alte locuri din Munții Apuseni. El își dorea o operă unică, o Dacie Antiqua, a dacilor, a vlahilor – românilor, românească și nu o Dacie furată de principii, regii și împărații trecători. El a vrut să demonstreze continuitatea noastră românească în Dacia și latinitatea noastră milenară.

Martin Opitz își intitula scrierea: Comentarii Rerum Dacicarum! Mereu, după plecarea din Alba Iulia, își va aduce aminte de frumoasa Valdala, româncă, Vlăhiță, cu care a ținut legătura, rugându-o să strângă noi date științifice pentru Dacia Antiqua, opera sa, care dorea să-i aducă renume și glorie neamului său. În anul 1630, roaga pe prietenul său Schaedeus, care se pornea spre Transilvania, să-i procure de la sași date literare despre Relievele românilor și despre vechimea neamului romanesc. Cu patru ani înainte, 1626, ruga pe Gunter să-i trimită Eclogae Legatiorum, o enciclopedie rezumativă din istoriografii greci ai împăratului Constantin Porfirogenetul, în care se pomenesc în anii 912 – 957, atât românii cât și ungurii, precum Stauromachia, apărută la Viena în 1519, unde se descriu luptele cruciaților din Ungaria, sub Gheorghe Doja.

Pentru a desăvârși opera sa pentru tipar, sub titlul: Dacia Antiqua sive Comentarii rerum Dacicarum, Martin Opitz dorea să vină din nou în Transilvania, dar n-a fost să mai fie, pentru că în anul 1639, moare de ciumă la Danzig, când cad flăcărilor, trupul și avutul său, poezia și Dacia Antiqua. Colerus, contemporanul său scrie: După o atâta muncă, atâta priveghere și atâtea cercetări, scrierea sa nu și-a pregătit-o, cum recomandă Horațiu, în curs de nouă ani, ci în curs de 16 ani. După atâtea cercetări, consultări și așteptări, el a pus-o la punct, încât dacă mai trăia câteva luni, ar fi scos-o la limanul judecății publice.

Același Colerus, cu rece umor adaugă: Deși nu a fost însurat niciodată, Martin Opitz, n-a murit fără urmași. El a lăsat două fiice: una poezia germană, cealaltă Dacia Antiqua. Cea dintâi era progenitura sa, a doua, de fire, de formă și de limbă latină, era matură de ani, așa zicând gata de măritat, dar a rămas orfană de părintele său.

Că tot trebuie să ne apropiem de finalul acestui escurs, să vedem cum stau în oglindă: Mitropolitul Petru Movilă și Martin Opitz:

  1. Născuți în același veac.
  2. Petru Movilă, în anul 1622 merge la Lavra Perska din Kiev pentru a se călugării, în Biserica Ortodoxă.

3.Martin Opitz, în anul 1622 vine în Transilvania, la Alba Iulia, ca profesor la Colegiul Reformat.

  1. Pentru Movilă, în anul 1636, merge la Lemberg (Lvov) unde va tipării un Evangheliar în limba slavonă.

5.Martin Opitz, în anul 1636, este angajat al familiei regelui Vladislav al IV-lea de Vasa adică Polonia.

Când citim din opera sa, inima ne tresaltă de bucurie și sufletul se veselește că un străin de pe alte meleaguri, ne-a cunoscut așa de bine așa cum ar trebui să ne cunoaștem și noi acasă, valorile cu care ne-a binecuvântat Domnul Dumnezeu!

Parcă îl vedem pe peregrinul și pelerinul Martin Opitz, pregătit de drumul fără întoarcere: Pământ natal, la tine voi ajunge, oare/ Îmi vei reda amicii?/ spre ei visarea-mi zboare…/ Eu plec de-aici spre Nordul învăluit în ceaţă/ Iar tu rămâi, cu bine o, Dacie măreaţă

Arc peste timp, după aproape patru secole, scriitorul Miron Scorbete a tipărit la Cluj cartea sa Dacia Edenica! Așadar, avem în istoria noastră: Dacia Edenică și Dacia Antiqua! Cele două surori gemene, cu destine diferite. Așa sunt oamenii și neamurile celebre în istoria timpului.

Să ne bucurăm!

† Calinic Argeșeanul

                                      

Sinaxar 10 decembrie 2019

Părintele Arhiepiscop Calinic a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu