in , ,

De neam domnesc

(Publicat în: 29 septembrie 2019)

Din toate hrisoavele şi documentele emise din Cancelaria Voievodului Neagoe – în cei 8 ani şi 8 luni de domnie – însuşi domnitorul, menţionează că este fiul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).

Când rostim cuvântul Basarab sau basarabă, facem o legătură între numele pe care şi-l luau Craioveştii, nume de origine cumană, după susţinerea unor istorici şi tradiţia istorică românească. În paginile Letopiseţului cantacuzinesc, găsim, pentru începuturile noastre feudale, relatarea: „Atunci s-au ales dintr-înşii boiarii care au fost de neam mare. Şi puseră banoreţi un neam care li se zicea Basarabi, să le fie lor cap (adică mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme au trecut tot ei oblăduind acea poarte de loc” (Letopiseţul cantacuzinesc).

Letopiseţul cantacuzinesc, în Istoria Ţării Româneşti de Radu Popescu, Genealogia Cantacuzinilor, precum şi în prefaţa mineiului pe luna noiembrie, făcută de episcopul Râmnicului Chesarie Halepliu, ni se arată, că după venirea lui Negru Vodă şi întemeierea Ţării Româneşti „atunce şi Băsărăbeştii, cu toată boierimea ce era mai înainte peste Olt s-au sculat cu toţi de au venit la Radul Vodă, închinându-se să fie supt poruncă lui şi numai el să fie peste toţi…”[1]

Disputa istoricilor I.C. Filitti şi D. Onciu, pe baza documentelor cronicăreşti, că n-ar fi existat un Negru Vodă, ne duc totuşi la ideea, că, în urma studierii documentelor, mai cu multă atenţie, s-a ajuns la concluzia, că deseori se face confuzia între Negru Vodă şi Radu Vodă, numit Basarab.

Din anul 1576, înainte de Matei Basarab, există un document de la Alexandru al II-lea în care este amintit Negru Vodă, care nu poate fi altul decât cunoscutul Radu I, aşadar, asimilarea lui Negru Vodă cu Radu I datează din secolul al XVI-lea. Putem spune, aşa cum au stabilit specialiştii, că Radu I (1377-1385) este fiul lui Nicolae Alexandru şi tatăl lui Mircea cel Bătrân, nume care adesea se confundă şi azi cu Negru Vodă.

Istoricii afirmă, că în jurul anului 1290, Negru Vodă a trecut Carpaţii spre sud „datorită unei ofensive a regalităţii maghiare şi a catolicismului împotriva elementului românesc ortodox din Transilvania cu tendinţe centrifuge faţă de coroana maghiară, a avut loc retragerea unui voievod sau a unor conducători locali din Ţara Făgaraşului în Muntenia”[2].

Este evident că unii istorici au combătut existenţa primului voievod al Ţării Româneşti, arătând că aparţine unei tradiţii cărturăreşti din vremea lui Matei Basarab. Subliniem că oricâtă confuzie ar fi făcut-o scriitorii cronicilor, între Negru Vodă şi Radul Negru, rămâne statornică tradiţia  – deci şi prin viu grai – că Negru Vodă şi-a început domnia în 1290. Aşa înţelegem mai bine apropierea  dintre Basarabi şi Craioveşti, făcută pentru prima oară de către Gavriil Protul  în Viaţa Sfântului Nifon. Basarabeştii aveau să se închine lui Negru Vodă de bună voie, iar domnitorul Ţării Româneşti este recunoscut de cnejii şi voievozii dintre Carpaţi şi Dunăre. Aşadar, tradiţia lăsată de cronicari nu este departe de adevărul că Basarabeştii de peste Olt au venit să se închine stăpânului absolut al Ţării Româneşti, având ca pivot Curtea de Argeş – Câmpulung şi iarăşi Curtea de Argeş.

Nu trebuie să uităm că cercetările onomastice au avut un interesant rol de aflarea şi formarea numelui de Basarabă. Specialistul I. Cornea[3] a demonstrat că formarea acestui nume a fost în ţinutul Haţegului – Hunedoara şi de aici s-a răspândit în Banat şi în Oltenia.

Istoriografii noştri, în decursul timpului, au avut păreri împărţite în legătură cu neamul din care provine domnitorul, aşa cum, deseori, s-a întâmplat atunci când sursele documentare erau incomplete sau lipseau cu desăvârşire. O parte dintre istorici au scris că Neagoe Basarab ar fi doar un fecior de boier, din marea şi influenta familie a Craioveştilor, care a avut un rol predominant în politica Ţării Româneşti. La un moment dat, această familie de boieri învăţaţi şi cu influenţă puternică, au ajuns ca să ridice sau să coboare din domnie pe anumiţi voievozi care nu rămâneau în limita politică stabilită de mai înainte. Ei îl vor sprijini şi susţine pe fericitul domn Neagoe Basarab.

Unii istorici care au cercetat documentele vremii, cum a fost şi N. Iorga, îl consideră pe învăţatul Neagoe Vodă – fecior de domn, ghidându-se după titlul domnului, aşa cum apare el în documente, unde citim formula „fiul preabunului şi prea marelui Basarab Voievod”[4]. Mai mult, inscripţia de pe o tavă de argint, dăruită de Neagoe Mănăstirii Tismana „se află precizarea că este fiul lui Basarab cel Tânăr, adică al lui Ţepeluş”[5].

Filiaţia domnească a marelui voievod Neagor este limpede dacă avem în vedere şi „inscripţia pe care fraţii Craioveşti opun pe mormântul lui Vladislav al II-lea, apărând numele lui Neagoe; la fel în Învăţături el îşi spune „Io Neagoe”. Pe chivotul cu moaştele lui Nifon, în inscripţiile (pisaniile) de la Argeş, în Tetraevangheliarul de la Suceviţa şi pe Evanghelierul lui Marcu, întâlnim numele de Neagoe. Odată, într-un document din 1519, chiar el îşi zice „Io Neagoe cel numit Basarab”[6].

Demn de menţionat este şi faptul că domnii Ţării Româneşti care au venit după Neagoe, i-au spus, neîndoielnic: Basarab Voievod, iar în absolut toate documentele ce aparţin secolului al XVI-lea când se aminteşte de Neagoe i se spune Basarab, aşa cum el însuşi, totdeauna se intitula.

Semnul cel mai demonstrativ este, fără doar şi poate, că nici măcar duşmanii domnitorului Neagoe şi familiei sale nu i-au contestat numele de domn Basarab. Aşadar, Neagoe, a fost de neam domnesc!

Calinic Argeșeanul

[1] Manole Neaga, Neagoe Basarab, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.

[2] Şt. Meteş, Din istoria dreptului românesc din Transilvania, în Anuarul Academiei Române, seria III, 1935 – 1936, p. 92.

[3] I. Cornea, Basarabii din Argeş, Despre originea lor teritorială şi etnică, Bucureşti, 1935 şi St. Meteş, opt. Cit, p. 80; N. Drăganu, românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1922,

[4] N. Iorga, Pretendenţi domneşti în sec. XVI, în Anuarul Academiei Române, seria II, vol. XIX, p. 35-36.

[5] Gr. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici de ţară, Bucureşti, 1887, p. 220.

[6] Neagoe Manole, Neagoe Basarab, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 28.

Sinaxar 29 septembrie 2019

Slujba de sfințire a noului paraclis universitar din Pitești