in ,

Din izvorul nesfârşit al revoluţiilor

Dacă am ţine într-o cuşcă sau intr-o rezervaţie mai mică o turmă de lei şi nu le-am da de mâncare sau i-am uita, pur şi simplu, aceasta va rupe gardul si va face praf totul. Asta ar fi ceva de genul: foamea leilor a dus la revoluţie!

Aşadar, dacă hărnicindu-ne, am cerceta şi analiza cu atenţie cauzele care – în decursul istoriei lumii – au dus la porniri revoluţionare, am afla, negreşit, că întotdeauna cauza a fost, economică.

Sunt unii care vor putea spune că toate răsturnările sociale din vechime si până azi, pot avea şi alte cauze, cum ar fi: transformarea ideologică, opere literare tendenţioase, speculaţii politice brodate pe greşelile unor regimuri în decadenţă.

Este adevărat că nu sunt elemente de neglijat, dar nu vor determina o mişcare socială către culmea revoltei, ele servind doar ca accesorii.

Ca să folosim expresia unui analist politic, causa causarum în privinţa revoltei maselor este – în mod hotărât – conflictul material dintre mase şi conducătorii slabi dintr-un regim plin de neputinţe. Se mai poate adăuga uneori şi conflictul economic între clasele unei societăţi, înfurcindu-le prin tratament salarial discriminatoriu.

Ştim foarte bine că Revoluţia franceză, ideologic, a fost pregătită în chip savant, dar ea n-a izbucnit decât atunci când cauza economică a fost explozibilă.

Voi reda mai jos, cu îngăduinţa Domniilor Voastre, un pasaj din faimoasa carte, Revoluţia Franceză a lui Pierre Gaxotte: „Guvernul decisese deodată – în 1786 – să răstoarne tradiţionala sa politică vamală de protecţiune şi prohibiţii, înlocuind-o cu un regim vecin cu liber schimbismul. Tratatul de comerţ, semnat cu Anglia, redusese la nimic aproape drepturile percepute la import asupra obiectelor fabricate, îngăduind să intre în Franţa o mare cantitate de mărfuri engleze. Din cauza acestei invaziuni, industria se clătina.

Întreprinderile mai bine utilate, grupul Normand, de pildă, rezistaseră. Celelalte închiseseră porţile şi reduseseră producţia.

Ca o culme a nenorocirii, recoltele din 1787 şi 1788 fură mediocre. În 1787 inundaţiile acoperiră câmpurile, putreziseră seminţele, provocară în multe locuri surpări de teren, care distruseseră vii, păşuni, arbori. La 13 iulie 1788, când începea secerişul, o îngrozitoare furtună însoţită de grindină se abătu asupra Nordului Franţei, din Champagne până în Normandia.

După mărturia avocatului General Segner „ … recolta ar fi fost în unele cantoane, pe jumătate pierdută.

La cele dintâi zvonuri ale dezastrului, ţăranii, de teama foametei, îşi ascunseseră grânele, iar halele se goliră. Sinistrele zvonuri de acaparare şi foamete dobândiră prin aceasta o nouă forţă …1”

Aşadar, este limpede că o asemenea stare de ordin absolut economic produce, după cum este şi firesc, cauza iniţială şi gravă  a revoluţiei.

Să nu uităm, desigur, că aceste stări sociale au şi excesele şi devierile de tot soiul ce urmează primei izbucniri în zig-zag, anarhică a oricărei revoluţii.

Iată că, şi după 14 ani, îmi stăruie în minte şi inimă mişcările revoluţionare de la Curtea de Argeş. În ziua de Crăciun a anului de cotitură 1989, m-am apucat să laud opinia publică locală că este înţeleaptă pentru că este linişte şi nu s-a tras nici un foc de armă şi n-a murit nimeni. Noaptea, biserica episcopală fiind luminată puternic şi fiind ceaţă, s-a zvonit de zor că arde mănăstirea. Mii de oameni s-au îndreptat spre mănăstire. Zvonul nu s-a adeverit, văzând cu toţii că nu arde nici o mănăstire. Astfel, cei mai buni de gură au vestit că la subsolurile palatului episcopal şi sub duşumelele bisericilor de lemn sunt depozitate cantităţi de armament. Controlul riguros de la judeţ a liniştit opinia publică. Văzând că spaţiul acesta istoric este pus în primejdie, am solicitat sprijinul unităţii militare din Curtea de Argeş. Îmi dau seama, cu cât trece timpul, tot mai mult, că Toma Avrămuţă şi Bogdan Alexandru Dabija, Comandantul şi Şeful Statului Major, solicitaţi să apere aşezământul istoric argeşean, au fost la datorie, dovedind iubire pentru spaţiul în care s-au născut. Cred că s-a evitat un eventual dezastru, mai ales atunci, din cauza confuziilor şi zvonurile care zburau pretutindeni.

N-am să uit, desigur, şi faptul că Dumnezeu mi-a trimis în chip miraculos, de la Sâmbăta de Sus, pe duhovnicul meu Paisie, ca să fie cu mine întru încurajare în spaimele revoluţionare.

Azi, mai mult ca oricând, mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfintei Muceniţe Filofteia, că au apărat acest loc dumnezeiesc. Am tras cea mai groaznică spaimă, dar am văzut cu ochii mei şi cea mai mare minune de când sunt în viaţă!

Calinic Argeșeanul, Albinele fac politică – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

 

Sinaxar 24 septembrie 2018

Ghiozdanul meu, parohia Rucărul de Jos, protoieria Câmpulung Muscel