in

Doamne, Împărate Iisuse Hristoase, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele!

Cred nestrămutat că, după atâta vreme cât am viețuit în frumusețea acestei lumi văzute, am ajuns să înțeleg că marele dar din lume dat omului este acela de a vedea pe Dumnezeu, Ziditorul Universului și a ne vedea pe noi înșine în toate tainițele gândirii, a inimii și a simțirii. Avem, așadar, două daruri: darul legăturii strânse între Cel care ne-a dat bucuria de a fi în această viață și darul de a ne vedea în lumina faptelor noastre de zi cu zi.

Acum nu vom spune niciun cuvânt despre faptele noastre bune. Ele sunt binecuvântarea lui Dumnezeu la care ne face și pe noi părtași, Dumnezeu fiind un Mare Boier!
Ceea ce trebuie să lămurim este cum lucrează darul lui Dumnezeu, ca să vedem greșelile noastre.
În Sfânta Scriptură citim că: “Greșelile noastre au ajuns până la ceruri” (Ezra 9, 6), iar David profetul se întreabă, cuprins de Duhul Sfânt: “Cine își cunoaște și recunoaște greșelile făcute din ne (știință)? De cele ascunse ale mele curățește-mă. Și de cele străine ferește pe robul tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi și mă voi curăți de păcat mare” (Psalm 18, 13-14).
Pentru a nu ne mai făli (mândri!) că n-am prea fi păcătoși, citim la Sfântul Apostol Iacob: “Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire este un om desăvârșit” (Iacob 3, 2). Dar și în scris!!!
Citind din înțelepciunea lumii, aflăm că: “A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit este cea mai mare depravare”, zice Aristotel.
Greșim mereu, dar a nu ne corija, totuși, înseamnă a rămâne cu patima urâtă pe suflet. Am zis mereu că omul, săracul, greșește, de orice neam și stare ar fi. Dar a stărui în greșeală este o stare de nebuneală: “Orice om poate greși, dar numai nebunul stăruie în greșeală” (Cicero).
Atunci când încep să mijească zorii părerii de rău, înseamnă că am început să ne cunoaștem starea de păcătoșenie: “Cunoașterea greșelilor este începutul salvării” (Epicur), iar: “Prin recunoașterea greșelii, spiritele bărbătești se înalță și se întăresc” (Goethe).
M-am gândit adesea – chiar foarte des – cât de păcătos sunt! N-am ieșit prea bine la “Darea de seamă” în fața lui Dumnezeu, vorba mătușii Eufrosina, care răcnește mereu la mine, ca să-mi fac urgent examen de conștiință, că Iisus bate la ușă!
Sunt grijuliu să nu fiu un moșneag arțăgos, aspru și neiertător cu cei care mai greșesc, săracii… “Nu e permis să îmbătrânești fără să fii mai indulgent; pentru că cine îmi suportă greșelile devine stăpânul meu, chiar dacă îmi este servitor”, cum zice înțeleptul Goethe.
Sigur că ai dreptul să ierți numai ce s-a făcut în paguba ta, stăpânindu-ți propriile greșeli, să suferi de pe urma lor, dar să nu te lași covârșit și să-ți continui drumul de zi cu zi, în văzduhul iubirii lui Dumnezeu.
Să nu ne purtăm dușmănește cu nimeni! Dar absolut cu nimeni! Să nu facem greșeala de a ridica până la noi, prin propria mânie sau ambiție pe cei dușmănoși, care se poartă cu nevrednicie și-ți pândesc călcâiul, neuitând niciodată că trebuie să iubim adevărul, dar să iertăm pe cei care ne greșesc.
Remedii: “Iertarea…răzbunarea omului nobil, ca și uitarea” (Fr. Schiller); “Iartă pe alții mereu, dar niciodată pe tine însuți” (P. Syrus), așa cum încerc să fac și eu; iartă celui care îți cere iertare, dar iartă și pe cel care nu-ți cere iertare, că altfel, rugăciunea nu urcă la Dumnezeu!
Căința, fraților! “Căința este drumul prin care te poți găsi pe tine însuți, când erai bun” (Iorga); iar când iubim cu adevărat, doar atunci iertăm, cum ne-a iertat mama și Dumnezeu ne iartă totdeauna!
Recunoașterea greșelilor, fraților! Spovedania! Leacul Suprem! Întâlnirea cu Dumnezeu prin Sfânta Comuniune, stând la Masa Sa Împărătească!
Iubirea, frații mei! Doar: “Dragostea acoperă toate greșelile” (Proverbe 10, 12); și “chiar dacă un om (oricare dintre noi) ar cădea vreodată în vreo greșeală, voi să-l ridicați” (Galateni 6, 1).
Iar cine nu vrea să ierte cu niciun preț, să spună cu gura până la urechi, strigând către Dumnezeu: “Doamne, nu-mi ierta greșelile mele pentru că nici eu nu iert pe cei care mi-au greșit!”
Nu este cazul să ne mai ostenim, strigând!
În clipa în care am gândit că nu iertăm, atunci am căzut ca și Lucifer, în adâncul infernului!
Iar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, în veci de veci!
Să ne întoarcem de pe drumurile rătăcitoare, îndreptându-ne pe Calea Adevărului, care duce la Viață!
Doamne, Dumnezeule, iartă-ne greșelile pe care le-am săvârșit până acum și ajută-ne să punem început bun vieții noastre!
Doamne și Stăpânul vieții mele – Meditații, Calinic Arhiepiscopul, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016.

Sinaxar 9 martie 2017

Ziua Mamei în parohia Izvorul Tămăduirii – Expo Parc din Pitești