in ,

Duhul grăirii în deșert

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, marele nevoitor și inspirat de Duhul Sfânt, a lăsat posterității cea mai frumoasă rugăciune-program: Doamne și Stăpânul vieții mele!

După duhurile: trândăviei, a grijii de cele multe și a iubirii de stăpânire, vom vedea cum ne bântuie, duhul grăirii în deșert.

Printre darurile cu care ne-a împodobit Dumnezeu este și acela al rostirii vocale. Nicio creatură din tot ce a zidit Divinul Creator, nu a fost înzestrată cu darul rostirii decât omul, cununa Creației. Mai încearcă, deseori, papagalul să îngâne câteva cuvinte, repetându-le mereu, până la plictisire, drept vorba unora, aruncată celor care tot vorbesc: taci, papagalule!

Gura și limba au trei meniri pe care le știm toți: de a pregăti mâncare prin mestecare în vederea înghițirii, de a rosti cuvinte bune și de a ține conversația cuminte și dătătoare de bucurie, cu cei asemenea nouă și darul de a cânta și veseli inima și sufletul, prin sunetele muzicii!

Cele trei meniri ale gurii și a limbii, sunt binecuvântate de Dumnezeu, ca o bogăție fără margini. Dar tot așa pot fi și o catastrofă, cele două: gura și limba.

Iată ce citim despre limbă în Sfânta Scriptură: “Pentru că toți greșim în multe chipuri, dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2).

Sfântul Iacov asemuiește limba cu nărăvașul cal care se supune cu frâul și corabia care se conduce cu cârma cea mică: “Dar, dacă noi punem în gura calului frâu, ca să ni-l supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică, încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată puțin foc și cât codru cuprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacov 3, 3-6).

Iată, cum limba noastră, folosită cu nestăpânire, provoacă un adevărat iad pe pământ. Câți dintre noi nu am avut parte de un astfel de iad, provocat atât de ușor, din nesăbuința noastră și a altora?

Sfântul Iacov descrie dramele și tragediile pe care le poate provoca o limbă nestăpânită: „Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și vietăți din mare, se domolesc și s-au domolit de firea omenească. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3, 7-8).

Limba noastră este vehiculul așezat în alcătuirea trupului nostru, exact la distanțe egale între minte (creier) și inimă, ca un proțap la șareta cu două roți. Astfel, limba primește putere de exprimare din partea minții și rostește binele sau răul care dospește în mintea noastră, întunecată sau luminată. Tot așa, limba exprimă gândurile inimii noastre, fie gânduri curate și pașnice, fie simțăminte păcătoase, alterate de păcatul care mustește în noi cu prisosință.

Tot Sfântul Iacov, ne arată cum folosim limba noastră: “Cu ea binecuvântăm pe  Dumnezeu Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa. Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa cea dulce și apa cea amară? Nu cumva, poate, smochinul, fraților, să facă măsline sau vița de vie să facă smochine? Tot așa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iacov 3, 9-12).

Parcă îl auzim pe Sfântul Iacov strigând: “Cine este între voi înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământeană, trupească, demonică. Deci, acolo unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bună, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 13-18).

Mai rar ni s-a dat să citim o astfel de descriere a limbii, acest mădular mic și plin de otravă, când o folosim spre a întuneca viața și pe aproapele nostru, familia și pe cei de aproape și pe cei mai departe, mai ales că azi, orice cuvânt zboară și plesnește ca fulgerul și ca trăsnetul. Dar deseori este și o bucurie a inimii și a sufletului nostru, care au nevoie de un cuvânt bun și luminos, atunci când rostim vorbe sănătoase, izvorâte din adâncul inimii.

Isus, fiul lui Sirah, mulțumește lui Dumnezeu: “Și m-ai scăpat din lațul limbii ocărâtoare și de buzele celor care grăiesc minciună și Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmașilor mei. Și m-ai izbăvit pe mine după mulțimea milei și a numelui Tău, de la cei care răcneau, gata să mă mănânce. Din adâncul pântecelui locuinței morților și de limbă necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 3, 4, 7).

În capitolul 10, din Filocalia numărul 9, unde se scrie, de către Sfântul Ioan Scărarul, despre clevetire, citim: “Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor, că fac aceasta din dragostea și din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: “Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l” (Psalm 100, 5). Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el, și nu-ți bate joc de om” (pagina 200).

Cei care avem meteahna de a folosi limba întru judecarea aproapelui, să nu uităm cuvântul aceluiași Sfânt Părinte, că: “A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul” (pagina 203).

Iar în capitolul 11, din aceeași Filocalie, dumnezeiescul Ioan Scărarul, ne spune, că: “Acela ce se gândește cu grijă la moarte își oprește cuvintele. Și cel ce a agonisit plânsul sufletului, se ferește de vorba multă ca de foc” (pagina 206).

Acum vom vedea, din punct de vedere duhovnicesc, de ce ne-a dat Dumnezeu limba: “Mi-a dat Domnul drept plată limba și cu ea Îl voi lăuda… Am deschis gura mea și am grăit: Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului și să nu vă rușinați de lauda Lui. Lucrați lucrul vostru mai înainte de vreme și El va da plata voastră la timpul potrivit” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 29, 32, 36, 37).

Solomon înțeleptul scrie: “În puterea limbii este viața și moartea” (Pilde, 18, 21), adică, cu limba putem salva oamenii de la nenorocire și, din păcate, cu aceeași limbă putem cauza supărări și chiar moartea oamenilor.

Dar nici cel care are limba ca sabia, care taie cu viteză, nu va rămâne nepedepsit: “Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ: pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire”. (Psalmul 139, 11).

Doamne, Dumnezeule, ajută-ne de a scăpa de păcatul limbuției: “Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” (Psalmul 140, 3).

Doamne și Stăpânul vieții mele – ediția a doua, Calinic Arhiepiscopul, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2018.

 

Sinaxar 15 martie 2019

Sinaxar 16 martie 2019