in ,

Duhul iubirii de stăpânire

Dacă citim în Istoria Omenirii, la care Nicolae Iorga a lucrat și n-a mai reușit să o isprăvească, retezându-i-se cursul vieții, putem afla, că de la începuturi, duhul iubirii de stăpânire a bântuit cu necruțare biata ființă omenească.

Între Pleiade și Orion, în Cerul cerurilor, în veacuri adânci se consuma căderea lui Lucifer, însoțit de o întunecime de îngeri neascultători. Iată Cuvântul Domnului, prin Isaia prorocul: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții? Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: “Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 12-14).

Așa glăsuia Lucifer, cuprins fiind de duhul iubirii de stăpânire. Doar cât a gândit și prăbușirea a și venit. Ca drept consecință a lipsei de sfințenie și ascultare de Dumnezeu: “Și acum, tu, Lucifer, te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 15).

Câte distrugeri de vieți nu s-ar fi cruțat, dacă cei cuprinși de duhul de stăpânire – de pustiire, am vrut să zic! – ar fi avut cultură și evlavie sfântă, precum și omenia ca frumusețea cea dintâi?

Ce au vrut să ne spună regii, împărații și barbarii, care au robit popoare, trecând prin focul sabiei, prunci, femei, bărbați, semănând prăpădul pe unde treceau?

Ce duhuri au purtat popoarele care ne-au pustiit cu invaziile din toate zările lumii? Am uitat istoria noastră de demult și de mai aproape?

Dintotdeauna popoarele migratoare, din locurile cele mai îndepărtate ale lumii, au străbătut ținuturile până la Gibraltar și dincolo de Atlantida. Strămoșii noștri, așezați la răscrucea furtunilor, au înfruntat neamurile fără rădăcină și rod binecuvântat.

Iar noi am rămas unde a! fost semănați de Dumnezeu.

Credința statornică a  moșilor și strămoșilor noștri, ne-a hrănit în toate veacurile, și ne-a proptit aici pentru totdeauna.

Istoricii noștri, cu mai mult curaj, au dăltuit în slove, enigma și miracolul poporului român, care nu avea să piară după pofta hrăpăreților și a invadatorilor.

Iubirea de Dumnezeu, a pământului iubit de noi, a casei cu vatra ce dă viață în familie, iubirea graiului întru liberă rostire, apărarea leagănului, a învăța și a primi milă  de la fratele în slujire, credința în Înviere, toate acestea au fost sfânta izbăvire pentru Neamul cel zidit întru nemurire.

Când nebuneala lumii străbate zările, atunci este semn că ne-am întors în tenebrele timpului, stăpânind întunericul ignoranței și a cruzimii necuprinse.

Duhul iubirii de stăpânire ne cuprinde atunci când golul din sufletul nostru se revarsă ca urgia peste firea naturii și a omului, cuprins de spaimele pierzaniei.

Un singur duh ne poate fi prieten, duhul stăpânirii de sine!

Să ne ajute Dumnezeu, să ne ținem în frâu firea noastră atât de iubitoare de stăpânire!

Când ne lepădăm de sinele nostru, ne părăsește duhul iubirii de stăpânire.

Grea osteneală, dar mare izbândă!

Doamne Dumnezeule, scapă-ne de păcatul otrăvitor și distrugător al iubirii de stăpânire!

Doamne și Stăpânul vieții mele – ediția a doua, Calinic Arhiepiscopul, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2018.

 

Sinaxar 14 martie 2019

Sinaxar 15 martie 2019