in ,

Gândul măririi

(Publicat în: 21 mai 2020)

Fiecare dintre noi este un „genial” descoperitor de motive  şi mijloace spre a ne face nefericiţi. Adică, permanent umblăm în căutare de senzaţional. Alţii dintre noi, cu pretenţii de străluciţi creatori şi izvoditori de gânduri luminoase, suntem în neputinţă de a găsi căile care duc la bruma de fericire pământească.

Dorinţa uneori morbidă de a fi văzuţi, lăudaţi, pomeniţi şi înscrişi pe coperte de cărţi, instituţii, străzi şi garduri, ar avea în gândirea lui V. Pârvan o motivaţie care mi s-a părut cu totul importantă. El spune că: „Omul ţine să fie văzut, e de altfel un instinct derivat din însăşi dorinţa noastră de nemurire: a fi observat e o nemurire în miniatură”.

Când Sofocle, de mii de ani prezent printre noi, cu inspirata lui lucrare, Antigona, grăindu-ne că: „în lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!”, în gândirea măririi lui V. Pârvan, citim: „În mijlocul firii măreţe, omul capătă adevărata lui măsură; plăpând ca o floare pe care o rupe vijelia; el trebuie să se plece cu supunere în faţa puterilor nemărginite şi neîndurate care îl plăsmuiesc în mijlocul lor, dar limpede ca lumina soarelui el singur poate să oglindească în feţele nenumărate ale sufletului său tot ce este frumos în lumea noastră dintre ţărână şi astre”.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, citeam într-un săptămânal de cultură, pe prima pagină, ca un fel de strigăt  şi mirare, cele câteva cuvinte scrise de George Alboiu: Să mă nasc în stele  şi să mor pe pământ, iată durerea mea!

Dacă vreun gând ar mai trebui să zăbovească în mintea noastră, acela ar trebui să fie gândul măririi, izvorât din gândul lui Dumnezeu, care ne-a alcătuit şi aşezat o vreme să zăbovim în această frumuseţe a lumii văzute!

Calinic Argeșeanul

Sinaxar 22 mai 2020

Sinaxar 23 mai 2020