in ,

Gheorghe Bădescu din Slănicul Argeșului: Jurnalul din Primul Război Mondial

În septembrie 1914, spre ziuă, Regele Carol I al României se stingea din viață, răpus de greul domniei în cei 48 de ani, cea mai lungă din Istoria României, dar și cu cele mai grandioase realizări, care din mila lui Dumnezeu și astăzi se văd pe întinsul Țării.

Puterile Centrale (Imperiile German, Austro-ungar, Otoman și Regatul Bulgariei) așteptau ca Regele Carol I să se țină de cuvântul dat prin alianța secretă, făcându-se presiuni diplomatice de cea mai înaltă ținută.

Guvernul României și clasa politică, în majoritate erau de partea puterilor: Franța, Anglia și Rusia, iar pentru că nu au ajuns la nicio înțelegere, România s-a poziționat în afara angajărilor, declarându-se neutră doi ani: 1914-1916!

Regele Carol I murise și trebuia un timp de reașezare a lucrurilor și orientarea cea mai potrivită, ca România să poată atinge starea cea mai sigură: unirea provinciilor Ardealului, Crișanei, Maramureșului și Banatului într-un singur Stat Național Unitar, adăugându-se și Basarabia, Bucovina și Ținuturile Herței. Deci, după cum s-a înregistrat în cronicile timpului, gândirea și voința erau de mai multă vreme pentru pasul epocal: unirea tuturor românilor, cum au fost de la Burebista și Decebal.

Nimeni nu a putut prevedea ce întorsătură avea să ia situația de stabilitate a României, după ieșirea din starea de neutralitate și intrarea în război, la 15 august 1916, chiar de Praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Nimeni, și nici chiar cei mai buni strategi, oameni politici, generali de armată și alți înțelepți ai României, nu au avut viziunea per ansamblu a ce putea însemna încercuirea României, bombardarea Bucureștiului, Buftea și alte orașe ale țării, ocuparea Capitalei și retragerea întregii administrații statale (Guvern, Parlament, Casa Regală) spre Moldova, Iașiul devenind capitala de refugiu pentru aproape doi ani de jalnice privațiuni, greutăți și primejdii de tot felul.

Kaiserul Wilhelm al II-lea dorea acest lucru, mai ales că se plimba prin București, Focșani, Curtea de Argeș, ca „Vodă prin lobodă”, vesel și năstrușnic la fapte și vorbe, lăudându-se că Ferdinand Regele, va fi ultimul rege din Casa de Hohenzollern Sigmaringen.  Regina Maria îi replica cu nădejde: Că cine râde la urmă, acela va râde mai bine! Și să nu se grăbească în profeții slăbănoage.

Așa s-a înțeles marea primejdie, că Regele Ferdinand putea fi răpit sau asasinat, majoritatea timpului stând într-o oblăduire specială, fără să știe prea multă lume pe unde se află. Nici Regina Maria nu știa totdeauna  pe unde se afla Regele Ferdinand. Primejdia era absolută. Orice greșeală de tact diplomatic și organizatoric era fatală pentru Casa Regală, dar și pentru România, acum atacată din toate părțile.

Oricum, dezastrul se arăta ca un monstru care aștepta să prăpădească totul și să înghită ca un Moloh orice i s-ar fi ivit în cale. Această stare dezastruoasă a arătat-o  Regina Maria în celebrul Jurnal de Război, în cele 102 Caiete în care a făcut însemnările zilnice arătând,  ca-n oglindă, catastrofa asupra României ce se apropia din toate părțile. Așa se dorea să se distrugă toată prosperitatea României din cei 48 de ani de domnie binecuvântată  de Domnul Dumnezeu. Pentru Europa „Regatul României era un adevărat miracol, dar și obiect de monstruoasă invidie. Acum li s-a ivit prilejul ca să fie pedepsiți exemplar, ceea ce se și încerca.”

Nu doar Regina Maria, Nicolae Iorga și Ion I. C. Brătianu realizau dezastrul care se apropia ca să se îngenuncheze definitiv România ca o floare, ci și ostașii și ofițerii de pe fronturile întinse peste toate plaiurile țării.

Pe lângă celebrul Jurnal al Reginei Maria a României, iată că din Slănic și Domnești, doi ofițeri, Gheorghe Bădescu și Mihai Șuță, ne-au lăsat două jurnale din Primul Război Mondial. Aceste jurnale au fost descoperite de Familia Drăgoi din Slănic, tatăl și fiii săi, Radu și Gabriel.

 

Jurnalul lui Gheorghe Bădescu începe chiar din prima zi când s-a decretat mobilizarea, în ziua Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1916. Chiar pe 16 august notează: „Curg Regimentele rusești…e prima dată când iubesc cu adevărat pe ruși…De pe frontul bulgar nu se aud vești bune. Se vorbește că Regimentele din Vâlcea și Buzău au fost greu încercate. De asemenea: se zice că pe Oituz, în Ardeal, de Regimentele 25 și 14”! Iată ce dezastru era pe capul Țării, chiar în prima ei  zi de război!  Era semn că vecinii beligeranți s-au pregătit serios de război, iar noi am cam dormit,  fiind declarat război nefiind pe baricade, înțelegând că la război se merge ca la plăcinte.

În perioada 21-26 august 1916, notează: „Curg ruși și sârbi neîntrerupt…Lista morților mă impresionează adânc. Regimentul 30 Muscel este în frunte!” și continuă: „Seara a venit o coloană sanitară rusă. O conversație cu o tânără rusoaică ce știa un pic de franceză mi-a mai descrețit puțin fruntea.”

Pe 31 august, scrie: „Ultima zi de vară! Unde voi fi oare în ultima zi de toamnă? Se aud vești bune și de pe frontul de sud. Seara admir luna mai mult ca oricând. Cerul e brăzdat de nouri. Eminescu cu „melancolie” mă frământă. ” Iată cât lirism avea autorul de jurnal, Gheorghe Bădescu.

În 2 septembrie, notează: „Aeroplane ne strică liniștea. Vești mai bune din sud. Răniții ruși și sârbi mă impresionează dureros”, iar pe 6 septembrie: „Termin de citit romanul „Andre Cornelis” al lui Bourget. Încep Moș Goriot. Un aeroplan german cât pe ce să fie doborât.” Ce preocupări cărturărești până și pe tranșeele de război!

Impresionantă mi se pare bonomia sufletului său nobil. Iată ce notează pe 9 septembrie 1916: „Fac o colectă printre soldați pentru a ajuta un om căruia îi murise o junincă. Și strânge 30 de lei!” Este vorba de 30 de lei de aur și nu mucava din hârtie.

Cât de mult m-a impresionat ceea ce a notat în Jurnal pe 14 septembrie 1916: „Ziua Crucii! Mă încred acestui semn. Voi avea fericirea să mai văd pe cei ce mi-s dragi? Voi fi adânc recunoscător lui Dumnezeu. Voi muri! Voi fi mândru de moartea mea și voi ruga Cerul să dea tărie alor mei. Și acum „Cruce ajută”, cum a zis oarecând Sfântul Calinic de la Cernica, înainte de a muri.

În 15 septembrie 1916 scrie: „Acasă mă vedea mort. Mă întâlnesc cu Ticuță Șerbănescu. Îi dau 500 de lei să-i dea acasă” Iată că-și ajuta și părinții de acasă din solda de ofițer.

După 10 zile, 26 septembrie, Gheorghe Bădescu își face Testamentul și-l trimite iubitei sale, Lila: „De voi mă leagă cele mai frumoase amintiri; cu voi am străbătut câmpul cel mai senin al vieții mele; vouă vă datoresc cele mai dulce clipe ale zbuciumatului meu refugiu în această lume. Vă aparțin vouă mai mult decât ați crezut. Și tot vouă vă trimit dorințele mele cele din urmă: un mormânt pentru dorurile ce am de la voi și o șoaptă de dragoste tainică locurilor mele dragi. Cu vișinii din poartă, cu sălciile de pe lângă pârâiașul ce murmură pe lângă porțile noastre, cu ierburile din Valea Muscelului, cu prunii din toate ogrăzile voastre, cu fagii și stejarii de „Peste deal”, ah, cu fagii și stejarii de „Peste deal”, îndeosebi, stați de vorbă câteodată și ascultați-le freamătul frunzelor lor neliniștite. Va fi sufletul meu ce va pluti de-a pururi în frunzișul lor căci sub frunza lor am stat de-atâtea ori între voi. Iar pe mine uitați-mă și nu-mi închinați nicio amintire. Urmați viața ca și când eu nici n-aș fi fost:

De rupi din codru o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea?

Iar eu vă promit, vă asigur, pe plinul și clarul acestei luni de septembrie jurând că ultimele mele cuvinte vi le voi închina tot vouă, pe buzele mele întredeschise vor flutura numele vostru atât de drag și de iubit: mâna voastră îmi va închide pleoapele, degetele voastre îmi vor închide rănile și tot voi, iubirea voastră îmi va închide rana cea mai dureroasă, cea mai sfâșietoare, rana mortală a inimii mele – durerea că m-am stins departe de voi, de tot ce mi-a fost drag și scump. De va lovi grav moartea mea, rog Cerul să vă dea tărie, atâta tărie ca să puteți da o slabă mângâiere și nefericiților mei părinți iubiți.

Sărmana mea mamă, iubitul meu tată, draga mea Tia cu copiii ei, înstrăinata mea soră Mița – voi toți care m-ați cunoscut și iubit, mă veți mai vedea?

Și acum Lilica mea dragă și scumpă, tot ție-ți adresez un ultim cuvânt: Când, vreodată, vei veni prin satul ce ne-a cunoscut dragostea și ne-a cântat cel mai frumos cânt al vieții, nu ocoli pe mama. Du-te pe la ea: în tine va vedea pe feciorul ei iubit și va fi o alinare, cred, pentru ea, când va vedea pe aceia care iubise o dată pe fiul ei!

Sunt rânduri scrise pe lună. E așa de sublimă noaptea asta de 26 septembrie!”

În ziua de 5 octombrie 1916, notează că este la Năruja Focșanilor și că: „Seara la masă cade ca un trăsnet știrea că inamicul e la Mateiaș lângă Câmpulung Muscel. Ce zbucium am avut toată noaptea.” Iar în 6 octombrie adaugă: „La Mateiaș inamicul a fost respins.”

În continuare, pe 7 și 8 octombrie notează că stă tot la Năruja, cantonat la preotul Mihail care avea o doamnă frumoasă și două domnișoare. ”Doamna Olimpia îndeosebi de simpatică. Nu știu ce s-ar fi întâmplat de-aș mai fi stat. Simțeam că încep s-o simpatizez, mai ales că ea făcuse începutul. Mi-a părut așa de rău de ea! În mijlocul acestei păduri cer iertare Lilichii că m-am gândit și la altcineva decât la ea.” Și continuă pe 9 octombrie: „Ce frumoase sunt româncele și țăranii de pe aici și ce inimă mare au!”

La începutul lunii noiembrie se anunță dezastrul de pe frontul de la Câmpulung și este îngrijorat de cele ce se pot întâmpla, iar în 5 noiembrie notează cu oful din rărunchi: ”O să-l dau dracului de poker, deși câștig!”

O hotărâre salutară de la un tânăr intelectual.

E de luat aminte!

În zilele de 6-13 noiembrie, scrie: „Știri tot mai rele din Oltenia. La 12 noiembrie debarcarea inamicului la Islaz și Zimnicea, mă aruncă în cele mai grozave gânduri. Ce-o ieși din toate astea? Totuși am curaj. Visurile mele de întregirea țării sunt mai tari ca oricând”, iar pe 18 noiembrie scrie: „Comunicatul oficial mă zdrobește. Câmpulung și Muscelul sub dușman. Ce-or fi făcând cei de la Slănic? Unde vor fi fugit, oh, cât sunt de nenorocit. Lilica mea dragă ce faci tu astă seară când eu plâng cu lacrimi mari soarta ta și a celorlalți?”

Ofițerul Gheorghe Bădescu își aduce aminte că pe 28 noiembrie 1877 a căzut Plevna, cucerită de români. Consemnează astfel: „Căderea Plevnii! Serbez ziua asta cu mult entuziasm. Vorbesc soldaților cu mult avânt. Credința întru  izbândirea visului Neamului Românesc se întărește și mai mult la amintirea acestei zile! ”

Doamne, Dumnezeule, ce educație istorică mai aveau înaintașii noștri. De aceea s-a învins totdeauna și ne-am apărat locul de sub soare.

Iar în 30 noiembrie, citim din Jurnalul lui Gh. Bădescu: „Rugând pe Dumnezeu să apere și să fie în ajutorul celor scumpi de acasă, urez Țării mele să-și scuture cât mai degrabă jugul și să-și mute hotarul acolo unde l-am visat eu totdeauna. ”

Pe 21 decembrie 1916, Gh. Bădescu scrie și despre dezertorul Gh. Radu pe care l-a degradat din porunca Brigadei și cu hotărârea de a fi executat prin împușcare: „mi-a părut rău că i-am făcut rău, dar, oare ce era să-i fac unui mișel?”

L-au executat la ora 7 în dimineața zilei de 22 decembrie 1916, după care a consemnat în jurnalul său: „La 11.30 l-am executat. Am avut atâta sânge rece că m-am închinat și eu. Mi-a părut așa de puțin rău de el! Dumnezeu știe de ce mi se împietrise așa tare inima…Dumnezeu să mă ierte dacă sunt vinovat cu ceva de moartea lui!”

Se vede clar că dezertorii erau pedepsiți exemplar!

Trădarea nu se ierta!

Așa se explică educația în Istoria națională, pentru că la 1 ianuarie 1917, noul an, după urările obișnuite încheia cu urarea clară: „Iar ție, Țară Românească, îți doresc ca noul an să-ți aducă izbânda și să-ți realizezi țelul pentru care ai pornit la război!”

Tatăl meu îmi povestea cum a tratat un colonel când făcea de santinelă. Era primejdie dacă nu erai atent ca să nu încalci consemnele dinainte orânduite. Iată ce scrie ofițerul în 14 februarie 1917: „Aseară minune. Mi-a scăpat viața sau cel puțin sănătatea. Dintr-o imprudență a mea eram să fiu împușcat de soldatul Hulubină ce făcea santinelă. Prin ce minune dumnezeiască nu mi-a luat pușca foc, nu știu.”

În 28 februarie, scrie frumos: „Mulțumită lui Dumnezeu pot spune! Cea din urmă zi din iarnă. Mulțumesc Dumnezeule, cu tot respectul sufletului meu. În ziua în care e pragul Învierii naturii, fă Doamne să învieze în sufletul celor scumpi lăsați așa de departe, nădejdea în zile mai bune.

Pune Doamne tărie în brațul Țării să vadă pământul curățit de vrăjmași și întins până la visatele hotare. Mulțumind pentru paza ce ai pus în jurul meu, mă rog Ție, Dumnezeule, să ai în sfânta Ta pază pe cei scumpi mie și rezervă-le fericirea să mă vadă teafăr și învingător în mijlocul lor.

Salut primăverii!”

Pe 3 martie 1917, făcându-și curaj, zice: „Mă îndoiesc? Oh, nu! Sunt tot așa de sigur ca-n prima zi că vom fi mari. Dă-mi, Doamne, zile să văd pe Lila și pe cei dragi mie, cât de curând, într-o Românie Mare!”

De ziua Sfinților 40 de Mucenici din Sevasta, Gh. Bădescu, plin de entuziasm a profețit. „România va fi Mare!”, iar pe 14 martie consemnează: „1881! Proclamarea Regatului României mici. Așa de curând va fi proclamarea Regatului României Mari!”

Iată ce scrie Gh. Bădescu pe 6 și 7 aprilie: „Cortul meu e sub trei cireși în floare. E așa de frumoasă priveliștea. Un parfum așa de suav îmbălsămează atmosfera:

Și aceeași pomi în floare

Crengi întind peste zăplaz

Numai zilele trecute

Nu le fac să fie azi!”

Iar după ce a părăsit cortul de sub cireșii înfloriți și s-a mutat în sat, adaugă în paginile jurnalului: „Dragi cireși, îmi veți mai scutura vreodată florile voastre în păr, în sân, peste tot?” și se așază cu fața către Răsăritul Cel de Sus: „Rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să conduc bine și cu vrednicie bateria și ziua cea mare să mă găsească mai gata ca oricând pentru lupta de dezrobire și mărire”, și își încheie ruga: „Doamne, ai milă de România!”, iar de  ziua lui – 23 aprilie 1917 – zice cu foc în inimă: „Doamne, în ziua mea te rog, fă dreptate pentru țara mea și pleacă urechea la suspinele ei!”

Pe fronturile unde a fost, primind încredințări de comandă, a avut prilejul să cunoască și pe savantul istoric, Nicolae Iorga, cel care publica în ziarul Neamul Românesc, fulminantele sale îndemnuri pentru lupta dreaptă de câștigare a drepturilor românilor din totdeauna încălcate de imperiali.

Pe 16 mai 1916, pe front vine Regele Ferdinand cu Prințul Carol, Prezan, Iancovescu, Berthlot….și notează: „După defilare, Regele decorează pe toți ofițerii și soldații ce nu primiseră încă decorație. Ghinion! La mine se isprăvesc decorațiile. Regele îmi strânge mâna și-mi spune că peste câteva zile vor sosi decorații și voi fi decorat de Prințul Carol.”

Citind mai departe în Jurnal, pe 20 mai 1916, Gh. Bădescu întreabă pe Dumnezeu: „Oh, Doamne, de ce ai încercat așa greu țara mea? Mâine, nu-i așa că ne vei ajuta să trecem Carpații și peste care nu va fi nicio putere să trecem înapoi. Doamne, fă ca clipa asta să fie cât mai repede!”, iar pe 21 mai îi scrie Lilei sale: „Să-ți dea Dumnezeu să trăiește într-o Românie mare și frumoasă și să te plimb prin Vrancea unde am petrecut 6 luni de război, prin tot Ardealul pentru care a curs și va mai curge atâta sânge!”

În luna iunie, la început, scrie: „Primele zile de cireșar. Mă pregăteam de examene și apoi de acasă căci a sosit vara. Încă o lună și iată un an de război. Dumnezeu mi-a ajutat să zic bun venit și verii!”, iar ca un refren la un cântec rupt din Pridvoarele Paradisului, se roagă lui Dumnezeu: „Doamne, fii cu urechea la suspinul țării și curmă-i-l degrabă. Oh, ofensiva care va duce la isprăvitul suferințelor, la izbânda neamului. Cine te va vedea izbândă desăvârșită? Doamne, nu-ți cer viață. Dă-mi însă fericirea să-i văd pe ai mei de la Slănic și du-mă apoi să mor în Zarand, Bihor, lunca Tisei, la Seghedin. Oh, Doamne bun și oriunde în Ardeal. În orice loc, sub orice brad, la izvorul oricărui pârâu, voi auzi din mormântul pe veci închis glasul eroului de la Turda, glasul lui Avram Iancu, al lui Horea. Râurile Ardealului vor înceta de a mai rostogoli la vale apele amestecate cu lacrimile unui neam, de un mileniu asuprit!”

Pe 30 iunie consemnează: „La exercițiile cu Divizia era cât pe-aci să fiu lovit de artileria noastră. Am scăpat ca prin minune”, iar pe la mijlocul lunii iulie (16) scrie din nou ruga sa stăruitoare: „Doamne, fi-vei așa de îndurător să mă trimiți să lupt pe frontiera Moldovei și să cobor prin Bran din Ardeal spre Slănic? Oh, cât ți-aș mulțumi! Și nu mai plecăm odată! Frontul prin Moldova a fost întins pe sute de kilometri.

Prin spatele satului meu, în Tisa Cracăului Negru se văd și azi tranșeele care brăzdau colinele și munții din Carpații Moldovei. Auzeam, când eram prunc cum povesteau veteranii de război, că pe front erau și soldați din China care luptau cot la cot cu românii. Când aveau și clipe de liniște, copiii satului se apropiau de tranșee, iar soldații mai veneau și prin satul în care m-am născut. Soldații chinezi dădeau zahăr copiilor, iar ei le aduceau pisici pentru meniu.

Pe 27 iulie, Gh. Bădescu își aduce aminte că Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Pantelimon, căruia i se adresează ca unui prieten, iar pe 28 iulie, consemnează ca un cronicar cinstit cu realitățile: „Un an de când am plecat de acasă. Doamne, un an!…Țara pe trei sferturi călcată de dușman, iar celălalt sfert se zbate de moarte să nu fie și el cotropit de dușman…Dar așteptați, nu disperați, ne vom vedea într-o țară mare și durerea unui an sau doi se va uita într-o zi, în aceea a revederii. Așteptați scumpii mei căci voi veni iar la voi! Dumnezeu să vă dea tărie!”

Pe 30 iulie, cronicarul nostru se lasă cu totul în seama grijii lui Dumnezeu: „Cum va vrea Domnul cu mine, cu părinții, cu Lica, cu cei ce mă iubesc”…și după aceea trece în revistă lupta de la Putna, care e „groaznică și nu știu care e rezultatul. Pe Siret, la Mărășești pare a fi fost fără rezultat lupta”, și apoi își aduce aminte de Lica lui cea dragă: „Lica, și ce frumos este aici! O panoramă îmi deschide frontul pe o lărgime de 20 de km. Lunca Siretului sub foc de tun.

Bieții soldați și ofițeri de pe front!

Trec de la sublim la ridicol și invers!

Bieții oameni, zguduiți de ororile războiului care a distrus totul în cale. Așa consemnează în Jurnalul său pe 2 august 1917: „Azi noapte au fost lupte groaznice pe Siret. Ziua de azi a fost liniștită. Sătencele răspândite pe câmp ca potârnichile, se întorc în satele lor. Ce veți găsi în dragele voastre căminuri, nefericite femei? Țăndări de obuz, avutul distrus, amintirile voastre împrăștiate. Va fi o zi a răsplătirii pentru orfanii și victimele vieții. Sălbatec cataclism. Va fi cineva în stare să mângâie pe toate mamele, pe toate soțiile, toți copiii, frații și surorile celor căzuți pentru patrie. Seara iarăși începe lupta. Un avion de al nostru e silit să aterizeze, silit de unul german. Ce groaznică e și lupta aeriană!”

În 5 august 1917, Gh. Bădescu, autorul Jurnalului, scrie: „Azi-noapte iar au atacat germanii! Atacul a fost prin surprindere. N-a reușit. A fost oprit net. Desigur că au învățat a aprecia pe români”…și apoi trece într-o stare de aducere aminte: „Și ce zi de toamnă! Plouă ploaie rece și vânt. Coc porumb la foc! Zilele de copilărie când pășteam vitele îmi vin așa de viu în minte. Oh, și ce departe e acum ziua aceea! Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?”

Din visarea aceasta se trezește: „Ducându-mă pe linia de infanterie, în drum dau peste un soldat mort de câteva zile. Ce înspăimântător cadavru. Dar pe panta de la cota 334 ce de cadavre! Întreaga pantă era presărată de cadavre!”

Cu un fel de „umor negru”, cronicarul slănicean, în ziua de 6 august, când se prăznuiește Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, notează: „Așa de puțin a lipsit să mă schimb și eu la Față. Dar nu ca Christ, într-o față de raze, ci într-una hâdă și neagră ca pământul”, apoi continuă: „Germanii au atacat apoi cu un regiment de cehi. A fost respins atacul. S-au luat vreo 40 de prizonieri, între care și un tirolez italian. Erau foarte veseli că au fost făcuți prizonieri. Unii s-au predat singuri. Ce de scrisori aveau și ilustrate drăguțe. Amintiri din țara lor, păstrate de la părinți, frați, surori, iubite. Și duios le scriau ai lor. Doamne, cu ce duioase lacrimi au frunzărit acele lucruri scumpe lor. Eu nu le-aș fi atins. Toate le-aș fi dat înapoi fiindcă nu cuprindeau nimic referitor la armată, ci doar sufletul cernit, vorbele drăgăstoase, lacrimile uscate și dorul pribeag al scumpilor lor din îndepărtata Moravie.”

Cu haz povestește, la 7 august, după Schimbarea la Față a Domnului Iisus, a început și schimbarea la față a războiului: „Atacul germanilor s-a prăbușit cu frumoase trofee pentru noi. Peste 500 de prizonieri și mult armament și echipament.”

Mergând în recunoaștere, a fost izbit de o țandără de obuz pe latul, așa că mulțămită lui Dumnezeu, nu s-a ales decât cu o contuzie ușoară. „Poziția pe care o ocupă este riscantă și de tot strașnic bătută. Să vedem cum reușesc să ies din asta. Sunt la numai 200 de metri de inamic.”

Tot în seara aceea a mai pățit o poznă. A fost răpit de o santinelă a ostașilor români din cauza unei confuzii. După ce a scăpat de a fi omorât cu o cazma, a scris: „Mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat de cazma. E așa de dureros să mori în așa mod idiot!”

După numai două zile – 10 august 1917 – o nouă încercare pe bietul Gh. Bădescu, când un proiectil inamic i-a lovit un tun, deteriorându-l, zice în jurnal: „De eram la tunuri în ziua aceea nu știu de mai scăpam.”

Se vede că moartea îl pândea din aproape!

Înainte de această oprire a însemnărilor, pe 11 august, visează pe timpul nopții, pe mama lui: „Era o dulce, și-mi spunea, rău de-i țara ocupată!”, iar pe 14 august scrie: „E seară și lună splendidă! Un an de când am trecut Carpații. Un an! Doamne, de ce n-ai făcut să serbăm această zi la Alba Iulia?”

Aceasta se va împlini peste un an, la 1 decembrie 1918!

Ce se mai poate adăuga?

Puternică credință în biruința Neamului Românesc!

Însemnările din Jurnalul lui Gheorghe Bădescu se opresc la 15 august 1917, la un an, exact când s-a dat ordinul mobilizării și intrarea în Războiul de Reîntregire a Neamului Românesc.

Iar finalul jurnalului de la Slănic-Argeș, stă ca un diamant în coroana însemnărilor lui Gheorghe Bădescu: „Sfântă Măria Mare! De ce nu sunt la Slănic? În bisericuța din Slănic cine s-o fi rugat pentru mine?”

În istoriografia românească, Jurnalul lui Gheorghe Bădescu se înscrie, pe lângă Jurnalele document ale Reginei Maria la loc de frunte. Descoperirea acestui nestemat cronicăresc este scris cu sânge românesc!

Calinic Argeșeanul, Din suferințele Sfintei Mari Uniri a Românilor, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2018.

 

 

Sinaxar 29 noiembrie 2018

Sinaxar 30 noiembrie 2018