in ,

Greţoasele laude

Din tinereţile noastre şi chiar spre cinstitele bătrâneţi, dorul de a fi lăudaţi şi băgaţi în seamă, oriunde ne umblă picioarele, a devenit o sete amarnică.

M-am ferit cât am putut, de a nu auzi sau de a nu lua în considerare, ca fiind adevărate, unele cuvinte pronunţate cu iz de laudă. De la o vreme însă, se pare, că au început să-mi bucure auzul, cuvintele bune, rostite la adresa mea. Ba, ca să fiu corect, unele cuvinte bune, scrise şi tipărite, parcă ar fi început să-mi dea ceva aripi. Starea aceasta, anormală, aş categorisi-o drept o ispită subţire a vrăjmaşului, care-şi găseşte naivul ce înghite laudele, ca vulpea puii.

Când ţi se aduc laude fără să le ceri, prudenţa trebuie să lucreze şi mai mult, iar atunci când ţi se aduc fără să le meriţi, trebuie să le respingi din minte, inimă şi vocabular şi din orice discuţie pe această temă.

Vorba lui Thomas Mann, în materialul Cum am scris Doctor Faustus: „Lauda este un aliment care satură repede, produce greaţă, apărarea lăuntrică reacţionează prompt şi, în fond, cel mai bun lucru ar fi să nu ai de auzit, pe seama ta, nici bune, nici rele”.

Grijă mare: laudele greţoase strâmbă sufletul şi prostesc credulii!

Calinic Argeșeanul, Mersul printre stele – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 9 ianuarie 2019

Sinaxar 10 ianuarie 2019