in

Grigore Vieru primit în zâmbet de soare

Poate că unora dintre noi, mai des sau mai rar, ne vine în minte că am avea eternitatea la îndemâna noastră, iar timpul ar fi doar un mijloc în care ne ducem bucuria şi greul zilei.

De multe ori am reflectat atât la viaţă cât şi la plecarea spre alte lumi. Am gândit la minunea aceasta – omul – minune care suntem toţi, de orice neam am fi şi de orice gen.

Am ajuns să-mi limpezesc întrebările care m-au învolburat multă vreme. Am înţeles că fiecare om reflectă şi reîncepe istoria vieţii lumii şi că tot omul o încheie cu rosturi neștiute de noi oamenii.

Cine nu pricepe oare, că fiecare zi din viaţa noastră este o existenţă primordială, acel miraculos început pe care nu-l pricepem dacă nu înţelegem ceea ce avem sub privirea noastră atunci când om nou se naşte pe lume?

M-am uimit mereu de atâta risipă de miracol, risipă pe care Dumnezeu o face din bogăţia iubirii Sale pentru noi: „Fiecare clipă a vieţii poartă în ea valoarea de miracol şi o faţă de eternă tinereţe” (A. Camus).

Cea mai mare greşeală pe care o facem noi este că nu ştim să ne bucurăm de această viaţă pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu: „A şti să te bucuri de viaţă în orice împrejurare, înseamnă să trăieşti două vieţi” (Cato).

De cele mai multe ori noi primim viaţa pe o întindere mai mare de timp, dar tot noi suntem cei care ne-o facem din ce în ce mai scurtă.

Să ne gândim la confraţii noştri care au plecat de tineri, sau prea tineri, ca: Blaise Pascal, Neagoe Vodă Basarab, Mihai Eminescu, toţi de 39 de ani; Vasile Conta de 37 ani, iar Ciprian Porumbescu de doar 27 de ani, ca să nu mai rostim vârsta lui Mozart, Esenin, Byron şi alţii, de vârste tot aşa de tinere!

Pentru înţelepţii lumii, viaţa şi moartea, au fost cele două stări care au dus la înţelepţire: „Viaţa să fie aşa cum am visat-o pentru toţi fiii oamenilor, aşa cum m-am străduit şi eu să pun o piatră la temelia ei, o viaţă fără superstiţii, fără prejudecăţi, blândă faţă de cei mai slabi decât noi, dreaptă faţă de egali, dârză împotriva vicleniei sau violenţei, împletită ca o coroană de flori din unicele bunuri care fac rai din traiul nostru: multă iubire, cultul frumosului şi, dacă se poate, un pic de înţelegere” (N. D. Cocea).

La acestea şi la mai mult decât acestea, m-am gândit, cu inima strânsă când a trecut în Ţara de peste veac şi scriitorul Grigore Vieru, basarabul nostru din răsăritul României.

Înainte de a-l cunoaşte personal, Ioan Alexandru îmi povestea despre Grigore Vieru, cu un entuziasm fără pereche. De la el mi-am zidit imaginea poetului, pe care mult mai târziu, după zeci de ani, am avut bucuria să-l avem ca sfânt frate şi prieten la Curtea de Argeş.

M-am bucurat să-l aud mai multe zile. Mi-a rostit din poeziile sale. Când rostea se ridica în picioare ca pentru rugăciune. A plecat cu dorul de revenire. Am găsit filele de manuscris lăsate cu dedicaţie pe masa de lucru, întru discreţie absolută.

Aşa a scris, cu dedicaţie şi farmec literar, revărsând candoarea bucuriei inimii şi căldura sufletului său atât de nobil şi dârz în acelaşi timp.

Încercam să-l descifrez. Nu mai văzusem aşa de aproape, un poet care să-şi verse lacrimile inimii pe întinsul Basarabiei. Dorea ca Dumnezeu să coboare şi să apere brazda din care a răsărit.

A învăţat şi el, că moartea nu se împarte cu nimeni şi că cei plecaţi dintre noi trăiesc atât cât trăiesc în inima celor care rămân, aşa se spune  mai des decât se înţelege. A înţeles că: „Toate mor pe lume… Dacă omul ar fi nemuritor, am trăi şi astăzi în epoca de piatră, dacă nu şi mai rău. Ş’apoi, e ceva divin, care strânge desigur, inima, dar în acelaşi timp o şi încălzeşte, o şi umanizează, în noţiunea asta de efemer” (N.D. Cocea).

Poetul Grigore Vieru nu s-a temut de moarte. Aceasta o ştim şi noi şi cei care l-au cunoscut mai îndeaproape.

Era ca un înger!

Nu îndrăzneai să-l urăşti sau să-i pui vreun rău la cale. Îi simţeai protecţia divină. El putea repeta mereu: „Eu am găsit un foarte bun mijloc de a-mi prelungi viaţa… anume, de a nu mă teme de moarte” (Rene Descartes).

Cred că Grigore Vieru a fost mereu între vis şi realitate. Poate, din când în când, s-ar fi întrebat: „Viaţa e vis? Nicidecum! Viaţa e artă…Şi, în măsura în care viaţa este artă, viaţa este situată la jumătatea drumului dintre vis şi ştiinţă” (E. D’ors).

Grigore Vieru a fost Vis, Artă şi Ştiinţă! Aşa putem înţelege volumul de versuri, Numele tău, originală apariţie poetică, în care închină poeme marilor scriitori şi artişti: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, Labiş, Marin Sorescu.

Ne jeluim după cei care pleacă dintre noi. Ne jeluim şi pentru cei de aproape şi pentru cei de departe. De ce oare se întâmpla aceasta? Se întâmplă fiecăruia dintre noi, pentru că: „Moartea oricărui om ia ceva din mine pentru că eu sunt o parte din umanitate” (J. Donne).

Aşa a făcut şi Grigore Vieru. A luat ceva din noi în Ţara de peste veac. Nu a plecat singur!

Dumnezeu l-a primit cu zâmbet de soare!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 5 august 2018

Sinaxar 6 august 2018