in ,

Ioanichie Bălan în Țara Bucuriei

Robust şi întreg, poate că este atunci, când din casă, vecini, sau din sat, ţară ori lume, pleacă unul câte unul, fraţii noştri zidiţi din aceeaşi plămadă. Nu am vrut să cred şi nici nu voi crede că noi venim și ne ducem fără rost din lumea aceasta.

Nici azi nu mi-a slăbit puterea că strămoşii mei nu ar mai fi printre noi, iar mai ales, mama este prezentă mereu, aievea, veghindu-mi paşii prin lumea aceasta.

Parcă văd pe preotul Gheorghe Savin, uriaş, venind din cer să mai vadă biserica şi creştinii cei cuminţi din Cracăul Negru, care ascultau nemişcaţi ore în şir la slujbă. Părintele Savin mergea des mai ales la Mănăstirea Sihăstria. Venea în satul Cracăul Negru şi Părintele Cleopa, Stareţul Ioil, Mitropolitul Irineu Mihălcescu, alţi călugări, dar şi Părintele Ioanichie Bălan.

În anii ’50 ai secolului XX, la Sihăstria vieţuia şi picta Irineu Protcenco. Azi se văd picturile de la paraclisul care aşteaptă încă îngeri din cer să le isprăvească. La acest pictor, preotul Savin avea să insiste să picteze cele 4 icoane împărăteşti pentru biserica din satul unde a binecuvântat Dumnezeu să mă nasc.

Ştiu când se pictau icoanele şi ziua de sărbătoare când au fost aduse în procesiune de la Mănăstirea Sihăstria în satul Cracăul Negru, kilometri întregi peste munţi.

Azi le avem, drept tezaur în bisericuţa cea veche a satului.

Atunci era, ceva peste 20 de ani, la Sihăstria cea aleasă a Neamţului şi proaspătul vieţuitor întru ale monahismului, Ioanichie Bălan. Om născut în Stăniţa Romanului, om de soare, unde ciocârlia în zori de zi îşi ţine ruga, urcând pe razele de soare, cu trilurile ei deşteptând amorţeala firii.

Aşa zglobiu, l-am cunoscut în jurul anului 1960 când venea la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde cerceta des pe fratele său Vasile. Era de o rară prospeţime în priviri şi vioiciune în pas, curat îmbrăcat în straie de lână de culoarea ghindei în pârguire, ţesută în stative moldovene şi cu o barbă neatinsă de tăişul iscusit al foarfecelui de oțel.

De la fratele său Vasile, am aflat că părintele Ioanichie era aspru în cuvânt şi nu glumea nici o clipă, spre deosebire de fratele său pus pe snoave, valuri-valuri.

Când mergeam de la şcoală în vacanţă spre Cracăul Negru, o luam drept spre Munţii Neamţului, cu piciorul, ca oarecând Calistrat Hogaş. Pe lunca Mănăstirii Secului mă duceam cu o bucurie mare de inimă. Eram singur. La mare depărtare am văzut venind un călugăr. Mai la o parte de drum m-am urcat într-un fag bătrân şi m-am ascuns într-o scorbură. De acolo vedeam bine cum venea călugărul cu paşi repezi, făcând mereu cruci şi închinăciuni. Trecând pe lângă bătrânul fag am auzit, invocând cu glas hotărât rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul!

Am rămas uimit, uitându-mă lung după dânsul, cum se topea în zare. Mă simţeam vinovat, parcă. Îmi reproşam că nu m-am văzut cu el. Eram sfios, dragă Doamne, şi nu aveam curajul să-l întâlnesc. Ocoleam oamenii severi, din principiu, ca şi acum, de altfel.

Mai târziu, aveam să-l revăd în prietenia scriitorului Ioan Alexandru. M-am bucurat mult. Se înjugau la treabă înaltă. Ioan Alexandru scria imnele bucuriei, ale Transilvaniei, ale Moldovei, iar Ioanichie Bălan, scria şi tipărea în ediţii de lux, Convorbiri duhovniceşti, Vetre de sihăstrie românească, Patericul, şi alte osteneli cărturăreşti, şi de isihasm românesc,, în multe ediţii.

Mă solicita adesea să-i dau veşti de pe locurile unde vieţuiam. Era extrem de harnic, ostenitor neodihnit, silitor de a trece textele isihaste printre baricadele ateiste ale cumplitei cenzuri.

Ştiu foarte bine o parte din durerile lui dar şi de marile bucurii când osteneala se transforma în izbândă duhovnicească.

Braţele, picioarele, ochii, glasul dar şi mintea sa, mai ales, au fost supuse, fără milă, la lucrare fără odihnă.

Cuvântul său simplu, sobru, fără tenebroase adâncimi şi întortocheli de frază ameţitoare, picura ca roua asupra inimilor însetate de adevăr şi pline de sete duhovnicească.

Sihăstreasca chinovie din Munţii Neamţului are acum o troiţă de isihaşti în grădina lui Dumnezeu: Ilie Cleopa, Paisie Olaru şi Ioanichie Bălan.

Marii gospodari, pe câmpurile duhovniceşti ale României, după ce au semănat cu lacrimi, acum îşi culeg snopii bucuriei!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 23 iulie 2018

Sinaxar 24 iulie 2018