in ,

Lepădarea de Dumnezeu

(Publicat în: 15 mai 2020)

Auzeam pe acasă, din când în când şi mai ales atunci când mergeam la stânile cu oi, pe unii ciobani sau pe văcarii de la sate, pronunţând un cuvânt care nu-mi bucura auzul. Care este acel cuvânt? Chiar nici acum nu-mi vine să-l pronunţ decât cu o oarecare strângere de inimă. Este vorba de lepădare!

Era mare tristeţe când ciobanul  sau gospodarul era pus în situaţia de a anunţa pe proprietarul oilor sau al vitelor, că i-a lepădat oaia, vaca, iapa, scroafa sau cloşca a clocit ouă care nu aveau viaţă. Ştiţi foarte bine cei care aţi avut o viaţă pastorală fără reproş. Am văzut uneori, uitându-mă cu mare atenţie, cam ce faţă face cel care aude vestea. Este greu să descrii dezamăgirea în care citeai fără să vrei, nu atât paguba, cât faptul în sine. Ceva era anapoda! Se ieşea din firescul natural al lucrurilor. Ceva se stricase în ordinea vieţii.

Când eram cam de 7-8 ani, m-a trimis tata la stâna la care aveam şi noi date oile la păşunat. Baciul era un om înalt şi ferm, aş vrea să zic dur ca o stâncă. Se numea Ion Avârvarei şi stătea pe Tisa, un fir de apă ce tăia muntele fără cruţare. Mai târziu mi-am zis, dacă omul acela era dat la carte, ajungea un mare învăţat. Era ca un prinţ al munţilor.

M-a primit  cu o uitătură aspră de-ţi îngheţa sângele în vene şi după ce m-a ospătat în ritual ciobănesc, mi-a dat în grijă o droaie de viţei să-i duc la păscut. Mi-a pus în spinare un cojoc de oaie care-mi venea până jos la picioare. Afară burniţa. M-am dus, aşa mai câineşte (pentru că era şi frig!) la păscut viţeii care se arătau puşi pe joacă nu şagă. O ceaţă deasă a acoperit  totul şi n-am mai văzut nici un viţel. Temându-mă de lupi, m-am urcat într-un fag mare ce avea mai sus o scorbură adâncă. M-am băgat acolo ca într-un cuib de vultur, zic eu acum, ca să mă rotunjesc puţin! Am adormit dus. Nu ştiu când s-a făcut seară, nici noapte şi nici dimineaţă. M-am trezit în lătrat de câini şi strigăte. Eram strigat pe nume cu mare disperare. Baciul Avârvarei hăulea de răsunau munţii Antăleni şi-mi trăgea înjurături, că dacă mă va găsi, mă va omorî pentru că nici viţeii nu mai erau de găsit. Mi-a lepădat viţeii, nemernicul, îi auzeam vorbele care mă speriau de moarte.

S-a apropiat de copacul în care eram. L-am auzit zicând: Doamne, de nu l-ar fi mâncat lupii! Ce mă fac, Doamne? Atunci am prins curaj şi am strigat de sus: Sunt aici, baciule, în scorbură! Dă-te jos dragul baciului! Bine că eşti viu, cât despre viţei să-i mănânce lupii!

M-am coborât. M-a luat în braţele lui ca de urs şi m-a strâns la piept de bucurie. S-au găsit şi viţeii în pădure. M-a trimis imediat acasă ca să nu mi se întâmple ceva rău. Aşa am auzit de la baciul Avârvarei că i-am lepădat, adică i-am pierdut viţeii.

Şi aşa, dacă mă gândesc bine, cred că cea mai grea greşeală pe care o facem noi aici pe pământ este atunci când ne lepădăm! Acţiunea aceasta de lepădare are două sensuri: adică a te lepăda de lucruri bune şi a te lepăda de lucruri rele.

N-am să mai reamintesc aici de lepădările sau trădările din istoria omenirii. Este prea odios şi nici nu face bucurie nimănui, să sper! S-ar putea aminti de lepădări  de ţară, de casă, de părinţi, de credinţă, de omenie, de soţ şi de soţie, de copii, de prieteni, de părinţii bolnavi şi neajutoraţi şi peste toţi şi toate, lepădarea de Dumnezeu, ca cea mai cumplită stare de pe faţa pământului. Căci dacă te-ai lepădat de Dumnezeu, cu cine mai rămâi?

Aşa păţim toţi de la Adam încoace. Ne lepădăm uneori de Dumnezeu şi ne închinăm făpturilor. Sfântul Dorotei ne spune că: „Omul era târât prin silă şi tiranie şi chiar cei care nu vroiau să păcătuiască, păcătuiau de silă, cum zice Apostolul în numele nostru: „Că nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac!” (Romani 7, 19).

Şi pentru a nu mai fi aşa, Iisus a fost trimis aici la noi şi: „Făcându-Se deci Dumnezeu om pentru noi, a eliberat pe om de tirania vrăjmaşului. Căci a doborât toată puterea lui de a ne împinge la lepădarea de Dumnezeu, a zdrobit însăşi tăria lui şi ne-a izbăvit pe noi, ca să nu mai fim supuşi lui, ca să nu mai fim robiţi de el, dacă nu vom mai voi nici noi să păcătuim de bună voie. Căci ne-a dat nouă putere, precum  a zis, să călcăm peste şerpi şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19), curăţindu-ne de tot păcatul prin Sfântul Botez. Căci Sfântul Botez ne iartă şi ne şterge toate păcatele. Şi cunoscând Bunul Dumnezeu slăbiciunea noastră şi ştiind de mai înainte că vom păcătui iarăşi şi după Sfântul Botez, precum s-a scris: „Că se apleacă inima omului cu dinadinsul spre cele rele din tinereţile lui!” (Facere 8, 21), ne-a dat iarăşi, după bunătatea Lui, sfinte porunci care ne curăţesc pe noi, că, dacă vom voi, să putem iarăşi să ne curăţim  prin păzirea poruncilor nu numai de păcatele noastre, ci şi de patimile înseşi. Căci altceva este patima şi altceva păcatul … Scopul de acum al Stăpânului nostru, Hristos, este, precum am spus, să ne înveţe de unde am venit la aceste păcate de lepădare, de unde am căzut în toate zilele rele. Deci mai întâi ne-a eliberat pe noi, precum am spus mai înainte, prin Sfântul Botez, dându-ne iertarea păcatelor: şi ne-a dat putere să facem binele, dacă voim; şi să nu mai fim atraşi, cum ar zice cineva, cu sila la rău. Căci cel robit de păcate este împovărat şi tras de ele, precum zice: „Fiecare este legat de lanţul păcatelor sale” (Proverbe 5, 22). Apoi ne învaţă prin sfintele sale porunci cum să ne curăţim chiar şi de patimi, ca să nu cădem prin acestea iarăşi în aceleaşi păcate. Apoi ne arată pricina de unde vine cineva chiar la dispreţuirea şi neascultarea poruncilor lui Dumnezeu, şi de aici lepădarea … Care este deci leacul acesta şi care este pricina dispreţuirii? Auziţi ce zice Domnul nostru: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28). Iată cum ne-a învăţat aici pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădăcina şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vederea tuturor bunătăţilor: ne-a arătat că mândria este cea care ne- a doborât şi că este  cu neputinţă să fim miluiţi, altfel decât prin ceea ce este contrar ei: prin smerita cugetare. Căci mândria naşte dispreţuirea, lepădarea şi neascultarea pierzătoare, precum smerita cugetare naşte ascultarea, lipirea de Dumnezeu şi mântuirea sufletelor!” (Filocalia, IX, pag. 481-483).

Cred că ar trebui scris şi un imn al lepădării de relele, care ne cotropesc, din nefericire, pe fiecare dintre noi. Dacă la facerea de bine este nevoie de solidaritate, de într-ajutorare; pentru a birui întru lepădarea, de ceea ce este rău, trebuie o solidaritate şi mai mare, absolut necesară pentru a birui atâta rău care se strânge în jurul nostru.

Să nu ne lepădăm de răul din noi şi de cel din jurul nostru, iată o nenorocire de noi voită!

Să ne lepădăm de Dumnezeul Iubirii, iată cea mai mare tragedie a veacurilor! Bine că nu se leapădă El de noi!

Nu voi dispera niciodată, aşadar, căci iată ce spune marele Nicolae Steinhardt, evreu convertit la credinţa ortodoxă: „Cu toţii suntem locuiţi de Dumnezeu. Dumnezeu în care spui că nu crezi – şi deci te lepezi – , crede El în tine! Credinţa este acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeu care crede în tine!

Să ne lepădăm totuşi! De ignoranţă, de răutate, de prostie, de păcate, de mândrie, de destrăbălări, de furturi, de mediatizata corupţie, de lene, de lucru improvizat, de gâlceava politică, de ponegriri, de înjurături şi alte metehne care îmbolnăvesc viaţa noastră şi a altora!

Să ne lepădăm de noi înşine, pentru a ne putea lipi de Dumnezeul Iubirii!

Calinic Argeșeanul

 

Sinaxar 15 mai 2020

Îndrumări bisericeşti pentru starea de alertă