in

Minunea de a fi monah

Într-o dispută, dacă putem spune așa, între Iisus Hristos și partida Fariseilor, care L-au ispitit de mai multe ori, prin felurite întrebări cu încuietoare, așa cum credeau ei în mândria lor fariseică, a fost întrebat: ”Oare se cade omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină? Iar El răspunzând lor, a zis: Dar n-ați citit, că Cel care a făcut dintâi, bărbat și femeie i-au zidit pe ei? Și a zis: pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și vor fi amândoi un trup; pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (legitimă) și vor fi amândoi un trup. Pentru aceea nu mai sunt doi, ci un trup.

Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă… oricine își va lăsa femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, și va lua alta, preadesfrânează; și cel care va lua pe cea lăsată, preadesfrânează. Zis-au lui (de data aceasta!): Dacă așa este pricina omului cu femeia, nu este de folos a se căsători” [1]
Pentru a fi mai siguri de drumul pe care am dorit să mergem, alegând viața monahală, apelăm la textele Pauline din Sfânta Scriptură, adresate deopotrivă celor din Corint , dar și nouă tuturor: ”Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este ca ei să rămână ca și mine (celibatari!). Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.”[2]
Probabil că o parte din cei care au îmbrățișat viața monahală, au citit episoadele acestea biblice bine lămuritoare asupra stării soților care au încheiat o căsătorie binecuvântată de Domnul Dumnezeu!
O fire delicată, sensibilă și atentă la ceea ce se poate întâmpla în viața de familie, se gândește să aleagă drumul isihiei (liniștirii) și al sihăstriei în pacea codrilor din dealurile și munții Carpaților României sau alte sihăstrii athonite. Dacă a mai citit prin Proverbele lui Solomon, unde ca un mare știutor, trece pe femeie în rândul stihiilor naturii, asemănându-o chiar cu iadul, bietul candidat la însurătoare, este cuprins de mari spaime.
Dar cred că unii din cei care au îmbrățișat totuși viața monahală, au citit mai departe din același evanghelist, unde Iisus Hristos continuă dialogul cu ucenicii Săi, argumentând că este de folos a te căsători, dar este de folos să devii și monah: ” Nu toți cuprind cuvântul acesta, ci doar celor care s-a dat. Că sunt fameni care din pântecele mamei lor s-au născut așa; sunt fameni care s-au scopit de oameni și sun fameni care singuri s-au scopit pe sine pentru Împărăția Cerurilor. Cel ce poate cuprinde, să cuprindă.”[3]
Când m-am hotărât pentru viața monahală am avut în mintea mea câteva gânduri definitorii:
1. Fiind hotărât să devin preot, mi-am zis că înaintea preoției nu mai poate sta și starea de căsătorit! așa am gândit atunci. Doream să fiu Michelangelo, care a spus, fiind întrebat de ce nu s-a căsătorit niciodată, a răspuns: M-am căsătorit cu pictura și nu am vrut s-o fac geloasă pe o eventuală soție!
2. M-am gândit că starea de căsătorit este o ipostază foarte serioasă pe care o îmbrățișează cei statornici în iubirea de familie, eu temându-mă că nu voi corespunde ca fidel unei astfel de lucrări divino-umană; văzând de mic copil, cum băteau și strângeau de gât, soțul pe soție, că a prins-o cu vecinul în șură!
3. Am văzut pe mama plângând, trimisă acasă să-și mai aducă din averea promisă de părinții vitregi, care o nedreptățiseră, eu plângând alături de mama, care jelea ca a nimănui, pe drumurile satului!
Ca să fii adevărat călugăr, cu viață feciorelnică, sărăcie de bună voie și ascultare de Dumnezeu, Legile Lui și un părinte duhovnicesc, este o lucrare aparte, de la Duhul Sfânt și este o minune de a fi călugăr!
Personal, am îndemnat pe cei tineri, ca ei să se căsătorească, iar după o vreme, așezându-și pruncii la casele lor, să se îndrepte spre viața monahală. Astfel vei ști din proprie experiență ce va să însemne viața de familie, dar și viața monahală. Din păcate, unii o iau de-a-ndăratelea: se călugăresc, apoi se căsătoresc!
Este și pentru ei un drum numit cerc-închis: o pornesc cu călugăria, se căsătoresc, apoi tot în viața monahală sfârșesc. Este și acesta un drum cu bolovani, gropi și alte capcane, dar Dumnezeu în Preamilostiva Lui grijă, ne îndreaptă pașii așa cum ne este de folos pentru ținta finală: mântuirea!
Oricum, căsătorit sau monah, să nu uităm pe Dumnezeu și să-L rugăm să ne îndrepte pașii pe calea mântuirii!
Iar ca și atitudine, este potrivit să nu judecăm pe nimeni, nici într-un fel, fie căsătorit, fie monah, fie celibatar, fie întârziații pe diversele cărări ale vieții noastre!
Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.
 

[1] Matei 19, 3-10

[2] I Corinteni 7, 8-10

[3] Matei 19, 11-12

Sinaxar 23 iunie 2018

Sinaxar 24 iunie 2018