in ,

Monahia Pahomia Marinescu – dârzenia unei călugărițe

M-am bucurat atunci când am primit o scrisoare de la Mănăstirea Pasărea, semnată de Maica Stavroforă, Mihaela Costache, stareța chinoviei, fosta ucenică a Monahiei Pahomia Marinescu.

Am citit cele șapte pagini dense și cu iscusință alcătuite, ba, și cu ceva amiros de sulfină cărturărească. În Casa Monahiei Pahomia cea Dârză, aș numi-o eu, după cum am cunoscut-o din anul 1975, au crescut șase ucenice.

Cele șase fete monahale: Mihaela, Peregrina, Emanuela, Gregoria, Pahomia, Porfiria și Maximida, semnatarele prezentării detaliate, au reușit să o zugrăvească pe mama duhovnicească în culori potrivite la vedere și acceptate, ca adevăr, atât de către obștea Mănăstirii Pasărea, cât și pentru cei care au cunoscut pe originala și năvalnica viețuitoare Pahomia, din pruncie Constanța, alintându-se de măicuțele ocrotitoare și cu diminutivul de Costina.

Așa au strigat-o pe orfana din Primul Război Mondial, având doar șase anișori, maicile: Mihaela, Erofteia și mai ales Evlampia Dinescu ”înzestrată cu o voce îngerească, cu talent înnăscut în scrierea și cântarea frumoasă. Remarcând aptitudinile muzicale și glasul deosebit al surorii Constanța își dă toată osteneala să o învețe tipicul și cântările bisericii și să o deprindă să cânte după învățăturile muzicii psaltice predate la Mănăstirea Pasărea de profesorul și compozitorul Ion Popescu-Pasărea, a cărui ucenică fusese.”

Iată ce șansă a avut această soră de mănăstire, orfană de ambii părinți, dar luată sub Acoperământul Maicii Domnului și de iubitoarele de sfințenie, măicuțele cu inimă de mamă.

În anul 1936, înspre toamnă, cursul vieții surorii Constanța avea să ia un alt curs, oarecum deosebit ”maica Evlampia fiind numită Directoarea Institutului de Caritate al Călugărițelor Ortodoxe, înființat de Ministerul Apărării Naționale la București și printre alte cursante o propune și pe ucenica sa, Constanța Marinescu.”

Era și normal ca mama duhovnicească să-și aibă în grijă pe fiica cea ascultătoare și cu multe daruri de la Dumnezeu.

Nu este, de ici-colea, ca slujba tunderii în monahism să o săvârșească tocmai Patriarhul Miron Cristea, punându-i numele de Pahomia, care după șase ani de școlarizare (1938-1944) este promovată să îndeplinească misiunea de ”asistentă medicală la Spitalul Militar Central din București”, la Secția Chirurgie, fiind numită asistentă șefă la sala de operații alături de doctori vestiți, unde a deprins meșteșugul medical cu dăruire jertfelnică.

În perioada celui De-al Doilea Război Mondial ”cerându-se personal monahal pentru îngrijirea soldaților răniți, stareța mănăstirii, Magdalena Pencu, așa cum au procedat toate starețele din mănăstirile de monahii din România, propune o serie de călugărițe care au participat la cursuri, printre care și monahia Pahomia.

Perioada din spatele frontului a fost cea mai grea. Când venea vorba despre pățaniile și spaimele de pe front, monahia Pahomia ”nu obișnuia să povestească prea des. Dar atunci când își depăna amintirile…aducea slavă lui Dumnezeu că a fost înzestrată cu un trup robust și o sănătate puternică.

Acestea i-au permis să facă față tuturor cerințelor de pe front și să reziste în fața condițiilor care se impuneau.”

Cele șase fete monahale au ascultat cu urechile ciulite și cu inima la gură, cele povestite, despre cele întâmplate ”pe viu” de curajoasa lor mamă duhovnicească. Ce pot însemna relatările din scrisoarea celor șase? ”Viața de pe front era o zi continuă. Nu mai exista diferență între zi și noapte, tratarea și îngrijirea răniților era permanentă. Totul se desfășura într-un ritm alert și continuu, care lăsa întotdeauna, pe ultimul plan propria persoană. Surorile de caritate beneficiau de același regim militar de cazarmă ca și soldații, pregătite pentru o nouă zi a neprevăzutului. Mâncau în picioare, dormeau numai șezând pe scaun, iar cât au stat pe front, nu au dezbrăcat nicio oră uniforma monahală.”

Cei care citiți aceste rânduri, vă imaginați câți păduchi și alte jigănii înfruntau aceste ființe, expuse din toate punctele de vedere?!? Dar despre înfricoșatele experiențe atunci când trenurile aduceau răniții și morții, grămezi imense, din care trebuiau să separe pe cei vii, încă, de cei morți?

Atunci când Maica Pahomia povestea ororile războiului și cele întâmplate, se întreba, în fața ucenicelor înlăcrimate: ”Oare, la acea vârstă a tinereții, am fost suficient de atente ca să nu rămână vreunul în urmă din care mai puteau fi salvați?”

Se vede că dârzenia în fața morții devenise, deja, o obișnuință. Iată cum decurge firul povestirilor: „În condițiile în care singura armă împotriva leșinului era strângerea puternică de ceafă a celui rănit, mijlocul de prevenire a infecțiilor era aplicarea directă pe răni a unor bucăți de gheață, iar cele mai multe operații se făceau pe viu, în lipsa substanțelor de anesteziere. Maicile de pe front nu aveau voie să ezite, să se sperie sau să obosească. De puterea și concentrarea lor depindea viața fiecărui soldat pe care-l aveau în grijă.”

Evocare înfricoșătoare! Unică pentru fiecare călugăriță, în slujba vieții.

Ceea ce m-a șocat, pe lângă uimirile din materialul evocator este starea jalnică a celor aduși la operație. Tablou uluitor! Demn de orice roman plin de drame și tragedii: ”Alteori, în sălile de operație erau aduși tineri răniți la cap și la ochi, în urma exploziilor, care, după ce se trezeau, le întrebau: Măicuță, după ce ni se desumflă ochii, vom mai putea vedea? Maicile îi încurajau, spunându-le că totul va fi bine, le cântau Paraclisul Maicii Domnului și Doamne al Puterilor, dar le ascundeau durerosul adevăr că nu aveau să mai vadă niciodată. Ochii lor erau scoși din orbite.”

Ucenicele Maicii Pahomia, impresionate definitiv, având în mijlocul lor un personaj extraordinar, văzând și auzind cu urechile lor cutremurătoarele mărturisiri, mereu insistau, ca eroica Pahomia să le mai spună câte ceva din cele prea multe suferite.

La fiecare evocare, retrăia drama acelor timpuri catastrofale pentru neamul românesc. Când era întrebată de unde aveau, totuși, atâta putere, maica le povestea:

„- Numai harul lui Dumnezeu lucra în aceste ființe curate, care la vremea potrivită au înțeles să-și închine întreaga ființă unei cauze, iar atunci când i s-a conferit titlul de veteran de război, întru adâncă umilință a spus:

– Plata voastră nu trebuie să vină de la lume, ci să o primim de la Mântuitorul Hristos!”

După grozăviile războiului a urmat Școala de Cântăreți Bisericești din Târgu Jiu, fiind cântăreață la Mănăstirea Pasărea (1948-1952), după care a fost aleasă stareță de obștea monahală care atunci era în număr de peste 120 de maici și surori începătoare.

Numai în doi ani a făcut revoluție gospodărească și duhovnicească, doar venea din război. Unele măsuri nu conveneau, ca atunci când vrei să reînnoiești, după cum auzeam eu prin 1974, când am vizitat Mănăstirea Pasărea, vorbindu-se de strașnica Pahomia, care nu suporta ignoranța, lenevia și lucrurile făcute pe jumătate!

Sătulă de administrație monahală, s-a pus în slujba bolnavilor – munca dragă sieși – lucrând la Secția Chirurgie a Spitalului Militar Central din București, după care se transferă la Dispensarul din comuna Brănești, Secția Stomatologie.

Mănăstirea Pasărea fiind în comuna Brănești, se înțelege că monahiile care treceau pe la dentist și Maica Pahomia era pe felie, se bucurau de un tratament adecvat, monahal!

După atâta peregrinare prin lume, Lucia Dumbravă, stareța, o angajează la mănăstire ca ghid, tipicăreasă, șefă de strană (ascultări foarte importante), ocupându-se și cu pictura, scrierea de versuri, țesături de covoare și borangic.

Când pomenim de bunul simț, fetele sale monahale povestesc: „Spre sfârșitul vieții sale pământești, când îi ceream sfat duhovnicesc, niciodată nu răspundea de la sine, ci amintea în permanență pe Maica Evlampia Dinescu, precum și pe alte maici îmbunătățite pe care le cunoscuse, zicând: „Așa zicea Măicuța, așa făcea măicuța cutare. Dumnezeu să le odihnească.”

Iar despre programul vieții duhovnicești este bine să consemnăm aici un model de lucrare în viața monahală: „Ne povățuia să cântăm din inimă, ca să ajungă la inima celui care ascultă; să nu avem teamă de nimic, ci să avem încredere cu toată ființa în Maica Domnului și să-l iubim pe Iisus Hristos, mai presus de orice în această lume. Postul și rugăciunea, ne îndemna să le facem după munca depusă, după putere. Iubea foarte mult slujbele bisericești și privegherile de noapte și până la sfârșitul vieții a făcut multe metanii. Însă, pentru sfinția sa, ascultarea era cea mai de preț. Ne spunea să nu facem nimic fără blagoslovenie, căci aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu.”

Citind cu atenție scrisoarea-monografie, alcătuită pe viu  de cele șase fete monahale, mi-am amintit de sfaturile pe care mi le dădea, când eram mic, mătușa mea de la Văratec, maica Eufrosina. Erau aproape identice ca ale Maicii Pahomia:

”Niciodată să nu se stingă candela de la chilie! Una pentru Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinții îngeri și toți sfinții; una pentru obște, binefăcătorii, familiilor noastre, ale ucenicilor și una pentru toți cei adormiți.”

Superb program de lucru duhovnicesc! Candela și lumânarea, aprinse și în lumină de rugăciune, așa, din veacuri, monahii și monahiile și-au luminat drumul spre Ceruri! Răspuns stelelor care veghează în Univers!

Nu știu dacă șase fete monahale au mai scris vreodată așa de frumos despre maica lor educatoare. Poate maicile din Casa Doroteiei Bărbieru! Este de-a dreptul emoționant și de folos, ca blândele sfaturi din Pateric.

”Deși fermă și exigentă, trăsături pe care le dobândise de pe front și Spitalul Militar, ascundea sub acestea multă dragoste și mila față de cei lipsiți o însoțea în toate zilele, iar milostenia o făcea în chipul cel mai tainic. Viața de sine nu permitea să dispună despre ceva că i-ar aparține personal. Chiar și un măr dacă-l primea, îl tăia în atâtea bucăți câte ucenice erau în casă.”

Știu că Maica Pahomia nu era omul exagerărilor, dar era fermă pe convingeri având un ”fler” universal, aș zice, de a cunoaște omul de la prima vedere. Personal eram mirat cum stau fetele în casa Maicii Pahomia, cu o disciplină severă, nevăzându-o niciodată zâmbind. Poate că o făcea în casă!

Era convinsă că:

”Anii și vremurile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Tot ce ne dă Domnul e bun!”

Dumnezeu i-a prelungit viața pământească spre o sută de ani! A scăpat neschilodită din război, a îndurat vitejește grozăviile morții, a lucrat în sănătate, cu deosebire, caz cam singular, meritând o carte dedicată acestei călugărițe exemplare, ilustrată cu imagini din activitatea sa multiplă.

Cred că ucenica, Mihaela Costache, dimpreună cu cele cinci fete monahale din Casa Monahiei Pahomia, vor avea grijă să ne ofere o carte ilustrată cu această zidire minunată a lui Dumnezeu, Pahomia Marinescu!

Iar ca o lucrare națională pe această temă, a slujirii călugărițelor pe front, s-ar impune cu deosebire și fără prea mare întârziere.

Am credința că stareța Mihaela Costache își va putea face încă un doctorat în istorie cu cercetarea acestui segment palpitant din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, prin cercetarea arhivelor și a mărturiilor, precum le-au dat măicuțele din Casa Pahomiei!

Iată, ceea ce mulți dintre noi, nu știam!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 24 iulie 2018

Samarineanul milostiv, parohia Sfântul Apostol Andrei– cartier Tudor Vladimirescu, Pitești