in ,

Monahul Nicolae Steinhardt, o experiență paulină

În primăvara anului 1960, în închisoarea comunistă Jilava, aflată în apropiere de București, avea loc o convertire contemporană și o încreştinare. Protagonistul convertirii este scriitorul și intelectualul – evreu după trup – Nicu-Aureliu Steinhardt, devenit prin botezul dintâi Nicolae, iar printr-un botez ulterior, petrecut în 1980, la Mănăstirea Rohia, unde a primit îngerescul chip, monahul Nicolae.

Pe acest călugăr, care până la sfârșitul vieții a ținut să rămână un simplu și smerit viețuitor al obștii, l-am cunoscut personal, pe vremea când eram stareț la Cernica, în urmă cu câteva decenii, însă nu despre asta vreau să vă vorbesc acum. Doresc să mă refer la o convertire emblematică, o convertire-etalon, și aceasta deoarece una dintre trăsăturile majore, uluitoare, ale biografiei și personalității Sfântului Pavel rămâne episodul de pe drumul Damascului…

Pentru a înțelege mai bine încreștinarea și călugărirea evreului Nicu Steinhardt, se cuvine să ne oprim asupra contextului în care s-a produs. Atât Biserica țării noastre, cât și Biserica Ortodoxă a Greciei s-au confruntat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un val de secularizare, asemănător, în multe privințe, cu acela care ne ispitește în prezent. Una dintre consecințele sale, în România, a fost decreștinarea intelectualității, în timp ce poporul, mai ales cel de la sate, din orașele mici și cel din cartierele modeste ale celor mari, rămânea fidel credinței, preotului de parohie și mănăstirilor cu buni și încercați duhovnici. Curentul pozitivist și ateu de la cumpăna secolelor XIX-XX, i-a marcat pe intelectualii noștri de frunte, încât, în perioada interbelică, nu au avut decât un singur filosof creștin – dar unul important, Nae Ionescu, care a reapropiat de Biserică mai mult generații de tineri…

În 1945, când s-a instalat la București primul guvern comunist, impus de Moscova, poporul era în covârșitoare măsură creștin-ortodox, fidel Bisericii, motiv pentru care circa 2.000 de preoți, în următoarele două decenii au fost aruncați în închisori. Nu erau numai preoți ortodocși de mir, ci și monahi – se putea alcătui o mănăstire numai cu călugării întemnițați într-o singură pușcărie -, profesori, teologi, cum a fost părintele Stăniloae, studenți la Teologie, clerici…Ei bine, în aceste condiții de catacombă s-a săvârșit uneori Sfânta Liturghie, s-au prăznuit Sfintele Paști, s-a făcut cateheză și mulți intelectuali „căldicei” sau de-a dreptul atei, s-au întors spre Dumnezeu și au devenit vii. O întreagă literatură memorialistică a ieșit la iveală în acest sens în cei aproape 18 ani scurși de la prăbușirea comunismului în România. Convertirea lui Nicu Steinhardt, implicit încreștinarea – botezul, săvârșit de ieromonahul, azi arhimandritul Mina Dobzeu – a avut loc în aceste condiții: în închisoarea Jilava, cuvânt care înseamnă umezeală nesănătoasă, în ziua de 15 martie 1960.

Un botez clandestin, desigur, la a cărui tăinuire au contribuit câteva zeci de deținuți politici. Episodul acesta spune ceva și despre marele grad de duhovnicie la care se ajunsese în închisorile politice românești, comentat uneori doar de preoții romano și greco-catolici, mult mai puțini la număr decât cei ortodocși, care susțineau „superioritatea” Bisericii lor în raport cu cea națională.

Născut în 1912 într-o familie de evrei înstăriți – tatăl său era inginer diplomat al Politehnicii din Zurich -, Nicu Steinhardt manifestă încă de timpuriu calități intelectuale strălucite. La vârsta de 22 de ani era absolvent a două facultăți (Litere și Drept) și începea să publice articole în reviste literare de avangardă.

Un an mai târziu tipărește împreună cu un coreligionar, Emanuel Neuman, lucrarea: Essai sur un conception catholique du Judaisme. Peste alt an, în 1936, își ia doctoratul în Drept constituțional și publică, la o editură din Paris, în colaborare cu același Neuman, volumul Illusions et realites juives. După care, spre sfârșitul anilor ’30, își continuă studiile în Franța și Anglia. Revine în România în 1939, iar în perioada 1940-1944, cum arată unii dintre biografii săi, ”resimte, ca evreu, privarea de drepturi și libertăți civile”. În anii de instaurare a regimului comunist în România (1945-1947), Steinhardt, spre deosebire de alți evrei români, nu arată nicio înclinație spre stânga politică sau intelectuală, iar pentru marxism nu manifestă niciun interes, necum vreo atracție. Până în 1948, adică până la desființarea lor, publică eseuri și articole în „Revista Fundațiilor Regale” și în câteva gazete democratice. Până la arestarea din decembrie 1959 trăiește marginalizat, ca și alți intelectuali care refuzau comunismul, precar, de azi pe mâine, dând meditații sau îndeplinind munci derizorii, manuale cel mai adesea. În anii ’50, mentorul său mărturisit este un filosof al specificului românesc, Constantin Noica, fost elev al lui Nae Ionescu, care trăia cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Steinhardt făcea parte dintr-un grup mai mare de intelectuali – aproximativ 20 – care trăiau într-o rezistență cărturărească și care vor fi arestați în cadrul unui amplu proces intentat în anii 1958-1960, care se va numi Procesul lotului Noica.

În paralel, avea să se desfășoare Procesul lotului „Rugul aprins”, intentat unui număr de peste 20 de duhovnici, profesori teologi – între care părintele Stăniloae – și intelectuali laici creștini. Ambele procese s-au soldat cu condamnări de până la 25 de ani de muncă silnică – Steinhardt a primit 12 ani -, însă amnistia generală din 1964 – Steinhardt fiind eliberat printre ultimii, în luna august – le-a scurtat calvarul. Aceste două procese înscenate, ca și decimarea monahismului românesc prin funestul Decret 410 din 28 octombrie 1959, reprezintă doar o mică parte din prețul pe care poporul român l-a plătit rușilor și comunismului pentru retragerea trupelor de ocupație sovietică din țară, în anul 1958.

Am văzut în ce împrejurări s-a produs botezul lui Nicu – devenit Nicolae Steinhardt. Vă propun acum să vedem termenii în care evalua el acest botez, într-o mărturisire inclusă în volumul Convorbiri duhovnicești[1], în anii ’80: „Există în ritualul iudaic – spunea Steinhardt – o rugăciune alcătuită dintr-un șirag de mulțumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit, figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc: De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul spre a-L binecuvânta și a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi și a nu înceta să-I mulțumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie…Fiecare faptă a Dinivității, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoștința norodului și a-i provoca exclamația: dai lanu. Tot astfel, gândesc eu, orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a relevat și care, acum, se numără printre iudeii care au crezut în El poate de asemenea striga: de ajuns, făcut-ai, Hristoase, Dumnezeule, pentru mine! Pentru a fi desprins solzii ce-mi acopereau ochii. Îți mulțumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată virtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie și cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li (de ajuns mie, n.n.). Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc și să mă închin Ție, de ajuns, prea de ajuns ca să binecuvântez Sfânt numele Tău”.

După ieșirea din închisoare, Steinhardt, care trăia modest, chiar strâmtorat, a scris o carte intitulată Jurnalul fericirii, în care povestea pe larg experiența sa carcerală, socotind-o un izvor de bucurie, având drept corolar botezul creștin. Poliția politică, Securitatea, i-a confiscat acest manuscris pe care îl va rescrie ulterior. Cartea va apărea îndată după prăbușirea comunismului, în 1991, și va cunoaște aproape zece ediții în România. A fost tradusă în franceză și în italiană; are pagini de Filocalie contemporană și a fost adoptată de mulți tineri ca dreptar spiritual. Volumul acesta bogat, conținând numeroase pagini de vibrantă trăire creștină, are drept centru de greutate convertirea, experiența paulină a autorului ei. În aceeași perioadă de după ieșirea din închisoare, când Steinhardt și-a continuat activitatea literară, îndeosebi prin traduceri – cunoștea temeinic franceza și engleza – cu care izbutea să își agonisească pâinea zilnică, datează și apropierea sa de mănăstiri, de duhovnici – părintele Paulin Lecca este unul dintre ei, de marele teolog care a fost Dumitru Stăniloae…Steinhardt s-ar fi călugărit mai devreme decât a făcut-o, însă statul accepta cu mare greutate noi monahi și pot spune lucrul acesta din proprie experiență. În 1964, când am fost hirotonit preot celib, nu trecuseră decât cinci ani de la Decretul care desființase sute de mănăstiri și schituri românești și aruncase înapoi în lume mii de monahi și monahii.

Am recurs atunci la subterfugiul statutului de preot celib pentru ca în vremuri mai bune – ceea ce am și reușit după șapte ani – să pot intra în mănăstire și în monahism. Steinhardt s-a închinoviat în 1980, la vârsta de 68 de ani, într-una din puținele mănăstiri din nordul Transilvaniei, pe atunci, Rohia, situată într-o zonă în care fusesem eu însumi paroh. Călugărirea lui nu a fost ușoară, dată fiind opoziția Statului, și au contribuit la ea starețul de atunci al chinoviei, părintele Serafim Man, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Clujului, fostul Arhiepiscop al Eparhiei Maramureșului, Justinian Chira, și arhiepiscopul de vrednică pomenire al aceleiași eparhii, Teofil Herineanu, căruia îi datorez hirotonirea întru preot.

Steinhardt a ținut să rămână un simplu monah, căruia i s-a dat ascultarea de bibliotecar. Avea multă dragoste și râvnă pentru slujbele bisericești, continua să scrie, să predice – a și lăsat un frumos volum cu conținut omiletic, intitulat: Dăruind vei dobândi – să formeze ucenici, să propovăduiască între intelectualii de seamă cuvântul Domnului, și toate acestea în pofida unei sănătăți precare, șubrezită de anii de temniță. Cu aproximativ un an înainte de moarte, survenită, așa cum am arătat, în primăvara anului 1989, monahul Nicolae de la Rohia, în condiții de clandestinitate, a răspuns în scris chestionarului formulat de un critic literar. Din acest dialog epistolar a rezultat o carte, tipărită după prăbușirea comunismului la cea mai prestigioasă editură românească.[2]

O carte din care reiese vasta cultură a acestui convertit, dragostea sa nețărmurită pentru satul tradițional românesc, pentru români și Ortodoxie. La un moment dat, criticul formulează câteva întrebări legate de paginile blasfemiatoare pe care un scriitor de origine română, E. M. Cioran – stilist decadent foarte gustat în Occident – le-a scris la adresa Sfântului Apostol Pavel. A fost un prilej – nu singurul – pentru Nicolae de la Rohia să vorbească despre marele său înaintemergător întru convertire. Cu deosebirea, pe care țin să o precizez, că Nicolae Steinhardt nu a defăimat niciodată Creștinismul înainte de a se fi botezat. Steinhardt răspunde cu franchețe și temeinicie teologică la chestionarul legat de subiectul paulin și începe astfel: „Vă voi surprinde, poate. Îl admir, îl respect, îl venerez pe Sfântul Apostol Pavel, dar nu-i sunt prieten” (…) Ce am fost înainte de convertire nu dispare cu totul o dată cu faptul convertirii… (Așa și preoții ortodocși fost uniți au păstrat puțin, ori mai mult, din catolicismul lor). După ce dă câteva exemple de rigorism paulin, Steinhardt conchide: „Da, a rămas în Pavel ceva din strășnicia fariseică, din moralismul iudaic intransigent.” Urmează o constatare paradoxală și curajoasă: „Trebuie să ne obișnuim cu ideea că și oamenii mari, chiar și sfinții, au obiceiurile, maniile, ticurile, obsesiile lor.”

Trecând peste locurile în care Steinhardt dezvăluie, fără exces de osteneală, insuficiența și chiar precaritatea culturii teologice a lui Cioran, care blasfemiază ca să fie pe placul unui anumit public, să cităm, de acum, din elogiul sobru și realist adus de Nicolae de la Rohia, Apostolului Neamurilor: „…Sfântul Pavel, e cel care a scris mai frumos și mai pregnant decât oricine altcineva despre dragoste. Textul de la I Corinteni, cap. 13, îl absolvă de la orice exagerare și îndârjire. Iar în Epistola către Coloseni, departe de a se arăta fariseic, aspru și intransigent, a deprins cu mare inteligență și imperioasă mărinimie caracterul disciplinar și strict lumesc al postului și nevoințelor.

Nimeni nu a vorbit mai deschis, mai drept și mai adânc despre opreliști. Citiți, vă rog, la Coloseni, cap. 2, versetele 20-23: bun este postul de exercițiu de voință, dar nu e cale sigură de mântuire. Contradicții! Orice ființă omenească – oricât de înaltă – e un ghem de contradicții.

Iar E. M. Cioran nu e decât un acrobat stilistic și lexical de mare clasă!

În sprijinul măreției lui Pavel: Romani, 10, 10: „Căci cu inima se crede spre îndreptare…iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Asta pentru toți cei așa-ziși creștini care cred că ajunge credința lăuntrică, dar se tem ca de foc să o mărturisească. Fricoși, fățarnici; se amăgesc, nu se pot mântui dacă se rușinează să-și mărturisească cu glas înalt și tare – cu gura – credința.”

Întrerup citatul aici pentru a spune că acest îndemn la mărturisirea credinței cu gura, Steinhardt, îl formula într-o vreme în care era la putere în România un regim ateu militant, care îi determina pe mulți să nu-și mărturisească credința, intimidați de perspectiva repercusiunilor, să evite să își facă semnul Sfintei Cruci și cu atât mai puțin să treacă pragul bisericii.

Fără să epuizăm toate pasajele din cartea de unde cităm referitoare la Apostolul Pavel, vom încheia cu acesta: „Tot el – cu toată mândria –  a pus credința deasupra faptelor legii (Romani 3, 10-23) și libertatea aceleiași legi. Mai este minunata formulă: pentru cine crede că lucrul cutare este întinat, întinat este; pentru cine crede că nu-i întinat, curat este.”

Monahul Nicolae Steinhardt este un sfânt în felul lui!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

[1] Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești.

[2] Zaharia Sângeorzan, Manualul de la Rohia – N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, ediția a treia, Editura Humanitas, București, 2000, pag. 138-139.

Sinaxar 30 iulie 2018

Sinaxar 31 iulie 2018