in , ,

Neagoe Basarab, domn făcător de pace

(Publicat în: 1 octombrie 2019)

Citind despre Istoria Românilor în opera lui Bălcescu, Iorga, Giurescu, Xenopol, Gh. Brătianu, am ajuns la anumite concluzii. M-au fascinat domnitorii şi regii României, nu doar de când am început să pricep oarecum lucrurile de mic şcolar, când ascultam lecţiile profesorilor, dar şi mai târziu, prelegerile înflăcărate ale universitarilor.

Decebal era mereu pomenit. Pentru noi a rămas personajul de legendă. Despre Mircea cel Bătrân aflam mai întâi de la Eminescu din Scrisoarea lui celebră. Alexandru cel Bun împărţea bunătăţile inimii moldovenilor care au devenit şi au rămas buni ca el. Vlad Ţepeş era, pentru mine, domnitorul cel mai crud dar şi cel mai drept. Ştefan cel Mare al Moldovei ne privea din frescele bisericilor, ctitorind ca nimeni altul, intrat definitiv în legendă. Mihai Viteazul, cu privirea şi cușma lui uriaşă, ne impresiona şi nu-l mai puteai uita. Matei Basarab, domnul dârz şi evlavios, era întâlnit în Ţara Românească la tot pasul.

Constantin din Brâncoveni umplea lumea de jertfa sa mărturisind pe Hristos. Regele Carol şi Ferdinand erau suveranii ctitori ai României moderne, pe care i-am învăţat mai târziu şi care au făcut epocă, precum cei pomeniţi mai sus.

Dar cel care a avut cele mai multe războaie, într-o vreme de domnie, doar de câţiva ani, a fost Radu de la Afumaţi şi rămâne cel dintâi bătăios pentru suveranitatea Ţării Româneşti.

La pol opus, în duh de pace, răsare, din familia Craioveştilor, crinul radios în lumea florilor istorice, Neagoe cel făcător de pace şi belşug îndestulat, care a uimit prin bunătatea daniilor, ctitoriile strălucite şi iscusinţa condeiului. El ne va lăsa nouă, mai ales, două capodopere care ne stau drept hotar în cultură şi ctitorie: Învăţăturile către fiul său Teodosie şi Catedrala inimii sale, din dumbrăvile mângâiate de lumina soarelui din chindiile Argeşului.

Firul de borangic al istoriei s-a depănat în cinci secole de tulburătoare existenţă. Capodoperele neagoene au rămas, mărturisindu-ne despre timpurile de pare şi de aur ale istoriei românilor.

Cei aproape nouă ani de domnie, la începutul veacului al şaisprezecelea, pace plătită din belşug agarenilor pentru a nu mai cotropi ţara, i-a dat evlaviosului domnitor vreme bună şi tihnită pentru lucrările care vor uimi lumea.

  1. D. Xenopol, cu fireasca răceală, avea totuşi să ne lase chipul zugrăvit, pe cât l-a ţinut puterea lui înţelegătoare: „Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată spre sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici cu alte afaceri.”[1]

Grija cea mai mare a domnitorului Neagoe a fost aceea de a păstra pacea atât de trebuitoare vieţii. În 1924, Ştefan Nicolaescu, urmând pe Xenopol, va spune că Neagoe Basarab a fost „un domn ales, învăţat, blând, bun, temător de Dumnezeu şi iubitor de pace.”[2] Istoricul N. Iorga avea să consacre, pentru posteritate, că Neagoe a reuşit prin înţelepciune să statornicească pacea „şi în lăuntru şi în afară”, fiind cea dintâi grijă a lucrării sale domneşti.

Pentru a izbândi asupra intrigăriilor şi a primejdiilor de tot felul care pândeau tronul domniei şi bogăţiile ţării, Neagoe Vodă Basarab a avut, credem, cea mai mare sau iscusită abilitate politică. Aşa citim în Învăţăturile sale, când abordăm activitatea diplomatică şi când cărturarii noştri au denumit codul de iscusinţă întru neştiutele curse: „primul monument al experienţei diplomatice româneşti medievale.”[3]

Nu întâmplător ne-au rămas mărturiile consemnate de Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, când zice despre Neagoe Vodă Basarab: „Preaînălţatului şi preastrălucitului şi preaslăvitului domn Ioan Neagoe, mare voievod şi autocrat a toată Ungro-Vlahia!”. Doar când erai prea mare înţelept şi domn de ispravă se putea scrie aşa!

Credem că nimeni n-a intuit atunci că Neagoe Vodă, după cinci sute de ani, va intra în rândul sfinţilor! Deși era, ca și Ștefan cel Mare și Sfânt, în memoria istorică a românilor!

Vox Dei, vox populi!

Calinic Argeșeanul

 

[1] A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. IV, Bucureşti, p. 178;

[2] Stoica Nicolaescu, Domnia lui Neagoe Basarab, 1512-1521, Bucureşti, 1924

[3] Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, pp. 100-112

Sinaxar 1 octombrie 2019

Sinaxar 2 octombrie 2019