in ,

Neputința de a crede

(Publicat în: 4 ianuarie 2020)

Cioran se plângea adesea că nu l-a întâlnit niciodată pe Dumnezeu, în inima sa. Și ca să facă în ciudă contemporanilor săi, stăruia să spună că dacă l-ar fi aflat pe Dumnezeu, tot n-ar putea suporta să urmeze pe cei credincioși.

El mărturisea că nu se sătura să citească despre pustnici și se amuza copios, dorind ca să obosească de a-l mai căuta pe Dumnezeu.

Cioran se temea să se roage!

El avea un disconfort ființial!

Pentru aceea scria: ,,Căci m-aș teme să nu rânjesc când mă rog, osândindu-mă astfel la focul iadului mai curând prin credință decât prin necredință” și făcea totuși o rugă: ”Scutiți-mă de așa mare strădanie: umerii îmi sunt oricum prea obosiți ca să sprijin cerul…”.

Cu sau fără umerii noștri, cerul stă pe umerii lui Dumnezeu!

Barem atât ar fi trebuit să știe și Cioran!

Calinic Argeșeanul

Sinaxar 5 ianuarie 2020

Sinaxar 6 ianuarie 2020