in ,

Nicolae Alexandru Voievod

Nu se putea o poftire mai frumoasă din partea Moldovei muşatine de a scrie câteva rânduri despre, Nicolae Alexandru Voievod – contemporanul lui Bogdan I Întemeietorul Moldovei.

Primind acest îndemn, am citit mai multe pagini pentru a veni, cum este şi potrivit, dacă se poate, cu ceva nou. Am întrebat istorici mai mari şi mai mici despre aceşti doi voievozi contemporani, dacă au găsit printre documentele cercetate şi anumite dovezi că cei doi mari domnitori: munteanul şi moldoveanul au ajuns să se cunoască personal, nu doar prin ambasadorii trimişi, cu anumite solii, după împrejurările social-istorice şi politice.

Cu multă bucurie remarcăm că, Vlădica Pimen, prin: Răboj cultural la Mănăstirea Bogdana – Rădăuţi, iar vlădica Epifanie, prin comunicarea: Sfinţii de la Rădăuţi – Sfântul Ierarh Leontie, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul şi Sfântul Ierarh Teodosie, reuşesc o frescă multicoloră a descrierii vieţii plină de sfinţenie şi cultură din spaţiul eclesiastic al Moldovei de Nord.

Dacă Prea Sfinţitul Ioachim, episcop vicar al Romanului şi Bacăului va arăta: Legăturile istorice şi canonice între Episcopia de Rădăuţi şi Episcopia de Roman, din interiorul Moldovei de Sus şi de Jos, academicianul Răzvan Theodorescu, va împodobi cercetările sale cu: Bogdan, Întemeietorul Moldovei – între Occident şi Bizanţ, spre marea noastră bucurie.

Întru lumina cercetărilor, academicianul Ştefan Papacostea, ne va arăta, că Întemeierea Moldovei, începe cu Anul 1359 în Istoria romanităţii nord-dunărene, iar academicianul Marius Porumb, va semăna cu sârguinţă ştiri despre: Domniile lui Laţcu, Ştefan, Roman şi Petru Muşat.

Bogată avuţie istorică!

Ca şi curcubeul peste munţi, academicianul Mircea Păcurariu, ne va desfăta cu: legăturile Episcopiei de Rădăuţi cu Ardealul, iar academicianul Emil Dragnev din Chişinău, va mai sublinia încă o dată: Întemeierea Moldovei – tradiţie şi istorie.

Moldova în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a dat de lucru, celui plin de sârguinţă, academicianului Victor Spinei, dar spre mângâiere, Dan Gh. Teodoru îşi desfăşoară ca într-o frescă bizantină, Creştinismul la Răsărit de Carpaţi până-n secolul al XIV-lea..

Cu creionul ascuţit, pentru însemnări din Întemeierea şi eliberarea Moldovei de la Dragoş, la Bogdan I – între legendă cronicărească şi realitatea istorică, credem că nu o să-l pună pe gânduri, pe Constantin Rezachievici, cel prezent mereu în negura şi lumina Evului Mediu şi nici chiar pe Radu Cârciumaru, dând mâna cu, Bogdan I şi Maramureşul.

Bucuroşi vom afla, Despre ctitorul şi funcţia locaşului de cult de zid de la Rădăuţi în secolul al patrusprezecelea, unde Lia şi Adrian Bătrâna şi-au legat pacea şi împăcarea sufletului, într-o istorie  zbuciumată de vremi şi de oameni.

Ca într-un iureş, Evoluţia arhitecturii eclesiastice în Moldova secolului patrusprezece, contribuţia lui Gheorghe Sion, care admiră, Boltirea moldovenească – ingenioasă soluţie tehnică a meşterilor epocii de la întemeierea Moldovei până la Ştefan cel Mare, la care, Cristian Moisescu, mai pune câte-o cărămidă să nu se clatine cheia de boltă.

Şi cu un spor de răbdare, cum să nu te bucuri de Genealogia domnitorilor Moldovei din cea de-a doua jumătate a secolului al patrusprezecelea, în lumina cercetărilor arheologice şi a studiilor de antropologie paleogenetică?, la care au ostenit, Alexander Rodewalt din Munchen şi Georgeta Cartoş!

Să mai vorbim şi de repere? Arhimandritul Iustin Dragomir  şi Vasile Demciuc, s-au gândit să se facă un scurt popas în vecerniile cu Lumină lină şi să şoptească despre: Întemeierea Moldovei – repere istoriografice!

Apoi, vom afla că Patrimoniul cultural artistic al Mănăstirii Bogdana în contextul patrimoniului cultural european, aduce o licărire de rugă şi meditaţie, ce ne îmbie, Florin Şerbănescu.

Surprize vor aduce: Vasile Timiş, Nicolae Dascălu, lucrători harnici în dumbrava credinţei şi culturii.

Ce să mai adauge Calinic de la Argeş, din Ţara Basarabilor, despre Bogdan I, din Ţara Muşatinilor, Întemeietorul Moldovei, contemporanul lui Nicolae Alexandru Voievod?

Prin purtarea sa de grijă,  – se verifică mereu de istorie – , Dumnezeu scoate, la timpul potrivit, oamenii Săi întru sfântă lucrare în sânul neamurilor. Aşa putem spune, fără teamă de a greşi, că Dumnezeu a zidit, atât în ţara Românească, cât şi în Moldova, făpturi alese prin care a grăit şi a lucrat Duhul Sfânt.

Nicolae Alexandru Basarab, fiul voievodului Basarab I (c. 1310-1352) şi al doamnei Margareta, a avut o coparticipare la domnia tatălui său, adică asociat, şi domn de sine stătător, 12 ani, adică din 1352 până în 1364.

Confratele său Bogdan I, domnitor al Moldovei sau al Bogdaniei, cum este consemnată în documentele din arhivele străine, avea să domnească o perioadă de timp mult mai scurtă, adică 6 ani, între 1359-1365.

Genealogie domnitorului Nicolae Alexandru Basarab este mult mai stufoasă decât aceea a contemporanului său, din celălalt capăt al lumii româneşti, Bogdan I, domnitorul Moldovei.

Nicolae Alexandru Basarab, căsătorit de trei ori: cu Maria Lackfy, aducând pe lume, pe Vladislav (1364-1377), Radu (1377-1383), Voislav (1366?) şi Elisabeta, măritată cu Ladislau Oppeln. Din căsătoria a doua, cu Clara de Doboka, Nicolae Alexandru Basarab a avut două fete: Anca, măritată cu Ştefan Uroş al V-lea, cneazul Serbiei şi Ana, căsătorită cu Ioan Stratimir, ţarul de Vidin[1].

Ultima soţie a lui Nicolae Alexandru Basarab a fost Margit Dabkai. Nu se cunoştea până acum să fi avut un moştenitor din această căsătorie.

Se pune întrebarea: de unde s-a „împodobit” Nicolae Alexandru Basarab, cu trei soţii, de credinţă catolică? Cine veghea la asemenea căsătorii?

Dacă Regele Ungariei considera pe Nicolae Alexandru şi pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală de la Roma îi considera pe amândoi credincioşii Bisericii Catolice. Mai mult, în documentul din 17 octombrie 1345, Clement al VI-lea, scria că olachii romani din Trasilvania, Ţara Românească şi Sirmium au ajuns să cunoască drumul adevărului prin îmbrăţişarea credinţei catolice”[2].

Aşa se explică, poate, şi faptul că Nicolae Alexandru Basarab, după ce îşi ia de soţie pe Clara de Dobokam, va recunoaşte autoritatea Episcopiei catolice din Transilvania asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Ţării Româneşti, aşa după cum arată acelaşi document despre care a fost vorba, emis de cancelaria papală.

Nicolae Alexandru Basarab avea să se înrudească în mod îndestulător, cu stăpânitorii din Balcani, din Occident, Ungaria, Luxemburg, Polonia.

Aşadar, potrivit genealogiei, propusă de P.P. Panaitescu, Nicolae Alexandru Basarab, era un bunic, străbunic, şi stră-străbunic al Europei de atunci.

Pentru detaliere, Nicolae Alexandru Basarab avea:

Ginere pe cneazul Uroş Ştefan al Serbiei, căsătorit cu Anca;

Ginere, pe ţarul de Vidin, Ioan Stratimir, căsătorit cu Ana;

Nepoată, pe Doroteea, care căsătorită cu Ştefan Tvarko a născut pe, stră-nepoata Elisabeta.

Aşadar, strănepoata Elisabeta, care avea bunică pe Ana, fata lui Nicolae Alexandru Basarab, a născut pe Ludovic cel Mare, Regele Ungariei, fiul lui Carol Robert de Anjou, care a fost învins în luptă de Basarab I.

Cum s-ar spune, Basarab I şi Nicolae Alexandru şi-au bătut măr rudele împărăteşti, din Răsărit şi Apus.

Când ne gândim la Bogdan I, mai întâi voievod român al Maramureşului (1342-1345), cam în aceeaşi vreme, Nicolae Alexandru Basarab, fiind asociatul la domnie al lui Basarab I Întemeietorul, găsim aceeaşi atitudine, cu a confratelui său, Nicolae Alexandru Basarab, de mare conflict cu Regele Ungariei, Ludovic cel Mare, încă din anul 1343. Sunt sigur că Nicolae Alexandru Basarab, Voievodul Ţării Româneşti şi Bogdan I, Voievodul Moldovei, erau aliaţi în luptă împotriva lui Ludovic cel Mare, care se afla în faţa unui front, de la Rădăuţii lui Bogdan I Întemeietorul Moldovei, la Curtea de Argeş, a voievodului Nicolae Alexandru Basarab!

Bogdan învinge oştile lui Ludovic cel Mare şi se menţine ca domn independent. Exact aceeaşi atitudine ca a lui Nicolae Alexandru Basarab.

Nu cumva diplomaţii celor doi domni contemporani, treceau străbătând munţii, văile şi câmpiile între cele două capitale ale românilor muşatini şi basarabi, de la Baia la Curtea de Argeş?

N-am nicio îndoială!

Sfaturile de taină au dus totdeauna la izbândă între românii cu inimă bună.

Atât Bogdan I cât şi Nicolae Alexandru Basarab, ca doi fraţi de-o mamă, n-au suferit să fie supuşi – vasali – aceluiaşi rege al Ungariei, Ludovic cel Mare.

Oricât de mare,  Ludovic, n-a reuşit până la moarte, –  în lunga domnie de 40 de ani – să aplece sub jugul său de fier pe cei doi mari voievozi, dintre care Nicolae Alexandru Basarab îi era un fel de strămoş. Ludovic cel Mare nu putea învinge rădăcina.

Învăluirile matrimoniale, de a li se lipi domnitorilor români din Ţara Românească şi Moldova, câte o nevastă  sau mai multe, de rit catolic – un mijloc eficace de a face convertiri la catolicism, atât în casa domnească, cât şi în marea masă a credincioşilor, n-a dat rodul dorit.

Chiar dacă s-au făcut încercări, vrednicii apărători ai credinţei supuşilor, voievozii Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti şi Bogdan I al Moldovei, au întemeiat, în 1359, la Argeş, mai târziu, în 1401, Alexandru cel Bun, nepotul lui Bogdan I, mitropoliile ortodoxe, care au fost puse sub patronajul spiritual al Sfântului Ierarh Nicolae.

Cum să ne explicăm, că atât Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti, cât şi Bogdan I al Moldovei, au ridicat în acelaşi timp, Catedrale ortodoxe, închinate aceluiaşi Ierarh Sfântul Nicolae?

Să fi fost oare o pură întâmplare?

Se ştie că ierarhii ortodocşi, ai Bisericii Răsăritului, erau sfetnicii de taină ai celebrilor domnitori români, precum şi ortodocşii din Ţara Românească şi Moldova, erau mereu în pelerinaje prin Răsăritul Ortodox.

Marele apărător al credinţei, Sfântul Ierarh Nicolae, era luat drept protector al Bisericii şi poporului dreptcredincios.

Este o mare mângâiere să ne aflăm mereu începuturile!

O mângâiere şi mai mare este că strănepoţii acestor vrednici domnitori, contemporani din cele două ţări, se strâng laolaltă, întru cercetare, studiind şi scriind despre vremurile de aur ale neamului românesc care nu s-a lăsat să moară!

Aşa lucrează pronia dumnezeiască!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

[1] Contes Historiae Daco-romanae (Izvoarele Istoriei Românilor), volumul 4, Bucureşti, 1982, pag. 196-204.

[2] Ibidem

Sinaxar 1 august 2018

Bătrâneți binecuvântate, Mănăstirea Glavacioc