in ,

Nicolae Iorga, Călătorul

Scriitorul Valeriu Râpeanu, editorul câtorva dintre cărţile lui N. Iorga, este şi un iubitor de muzică. Cine l-a auzit vorbind despre componistica lui Enescu sau despre arta lui Igor Markevici, de pildă, nu va uită fineţea comentariului, supunerea la obiect, reala înlesnire intelectuală într-un domeniu atât de subtil. Reamintim aceasta deoarece felul în care este ordonată materia primului volum din Pe drumuri depărtate[1] sugerează frecvenţa temelor într-un concert. Fiindcă există la N. Iorga, în memorialele de călătorie, o „temă” a Italiei ce revine cu o succesiune asemănătoare aceleia din scrisul lui Stendhal (alt spirit „muzical”), după cum există un „motiv” al Veneţiei şi editorul, incluzând, la sfârşitul primului volum, şi cele 5 conferinţe despre Veneţia rostite de N. Iorga, îl încheie astfel printr-o încântătoare simetrie armonică.

Muzical este însuşi N. Iorga şi ne apare, în cultura noastră, ca echivalent al simfonicului major, capabil de furibunde dezlănţuiri beethoveniene, dar şi de gingăşii smerite care ar putea evoca Romanţa în Fa major a aceluiaşi compozitor. Un romantic, adesea patetic, în scrierile sale din tinereţe. Într-un portret consacrat lui Mircea Eliade şi publicat iniţial în „Cahiers de l’Herne”, E. M. Cioran îl compara pe Iorga cu vâltoarea elementelor. Călătorul peste hotare, N. Iorga oficiază însă în alt registru: vom vedea acest lucru dacă urmărim îndeaproape acea „temă” a Răsăritului, atât de dragă lui Iorga însuşi, după cum mărturisesc paginile sale despre Veneţia, Ragusa şi întreaga coastă dalmată, Genova, Belgrad, dar, mai ales, cele dedicate Constantinopolului.

Şi fiindcă am pomenit numele lui Mircea Eliade, se cuvine să arătăm şi ce asemănare frapantă poate exista între tânărul Iorga şi tânărul Eliade. Amândoi călătoresc în Italia înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani: primul în 1890, celălalt în 1925. Ambii sunt două spirite independente, care evită orice clişeu şi care îşi cern impresiile prin filtrul propriei sensibilităţi. „Şi ca prin vis – scrie Iorga – văd o Veneţie care n-ar avea nici ghizi, nici ragazzi, nici sticlari, nici englezi. Fiindcă Italia pare că nu-i astăzi decât o mare ospătărie artistică şi antică pentru flegmaticii locuitori ai Marii Britanii. Îi întâlneşti pretutindeni, la otel, pe străzile înguste, în negrele gondole, la picioarele statuilor, pe platforma turnurilor: corecţi, cu mustăţile rase, cu Baedeker în mână…” (Pe drumuri…, p. 21).

Iată acum şi reacţia lui Eliade, desprinsă dintr-unul din foiletoanele publicate în vara anului 1927 în ziarul „Cuvântul”: „A vizita Venezia cu Guide în trei zile e stupid. Se pot memora multe şi interesante nume, titluri de tablouri, date. Dar e stupid. Muzeul prin el însuşi nu poate atrage. Baedeker-ul îndepărtează şi ultimul rest de emoţie estetică imediată pe care îl mai pot pricinui pinacotecile. De obicei, în muzee se admiră tot ce e lăudat în Baedeker”[2].

La Iorga, independenţa spirituală merge, în 1890, până la frondă; atunci e confruntat cu marile capodopere. Ulterior, va reveni asupra judecăţilor sale privitoare la pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină, numai că –  amănunt foarte important! – nu alta era atitudinea lui Brâncuşi faţă de sculpturile lui Michelangelo în care vedea un exces de carnal: „C’est un bifteck!”

Străbătând Italia, „acest pământ blagoslovit de fire şi artă” (p. 39), tânărul Iorga admiră la Vicenza clădirile proiectate de Palladio pe care îl numeşte „marele arhitect” şi a căror linii sobre şi pure, neoclasice, îl încântă până la entuziasm. În opţiunea sa pentru Palladio, Iorga este precursorul lui G. Călinescu, dar şi a arhitectului-scriitor G. M. Cantacuzino, care i-a dedicat un studiu monografic.

Invocam acea dimensiune „simfonică” a lui N. Iorga şi trebuie adăugat că ea se conturează încă de timpuriu. Palladio, Domul din Milano („o rugăciune zidită în granit”), marile edificii ale Florenţei îl cuceresc fără rezerve, tot aşa cum îl vor cuceri şi mai târziu pe G. Călinescu în Italia: ambii iubesc proporţiile imperiale, romane, iar mai apoi, la Constantinopol, N. Iorga le va regăsi cu bucurie, transfigurate de data aceasta de spiritul bizantin. Spre deosebire de G. Călinescu, care nu şi-a apropriat niciodată proporţiile şi căldura răsăriteană, N. Iorga participă afectiv în egală măsură la cele două tipuri de civilizaţie: este în el, întocmai ca în structura sufletului nostru, o sinteză reală de spirit bizantin şi latinitate.

Din aceleaşi pagini de tinereţe consacrate Italiei, transpare deja în N. Iorga scriitorul care ştie să se facă contemporan trecutului pentru a-l putea înţelege şi tălmăci: e vorba de acea atitudine simpatetică pe care o considera sine qua non pentru istoric. Astfel, împăratul Tiberiu seamănă cu „Trântorul” fanariot din cunoscutul sonet al lui Mateiu I. Caragiale: „Unul din acei ultimi coborâtori ai familiilor vechi, care se nasc cu dispreţul pe buze, ducând pare că pe spatele lor gârbove de timpuriu vara traiului de sute de ani al neamului întreg” (p. 67). Darul lui N. Iorga de a judeca în funcţie de tipuri, de a desprinde din particular generalul, interesul pentru formele de viaţă cotidiană, pentru specificul oraşelor şi al categoriilor sociale se străvede încă de pe acum (1890), deopotrivă cu sentinţa personală, neintimidată de nici o prejudecată. Şi tot de pe acum, la 19 ani, apare în sâmbure acea înzestrare de a opera cu categorii şi cu suprafeţe mari – în timp şi spaţiu – şi de a le corela. Iar aceste impresii italiene au fost scrise în felul în care N. Iorga avea să scrie toată viaţa: liber, torenţial, neinhibat, dintr-o suflare.

Peste mai bine de un deceniu, N. Iorga reface o parte a itinerariului său italic din 1890, însă, de data aceasta, împărtăşirea impresiilor nu mai are aceeaşi prospeţime genuină şi năvalnică. Ritmul e altul, ca şi tonul; frazele sunt mai scurte, exclamaţiile – potolite, iar formula de poem în proză evocă „stilul” profesorului Al. Rosetti din Note din Grecia. E preferat acum lirismul chiparoşilor „veşnici şi trişti”, ca şi poezia tonurilor difuze sau stinse, atât de bine redată în aceste rânduri consacrate Veneţiei: „E spre seară şi acum e ceasul când laguna se destăinuieşte. Întinderea nesfârşită, semănată cu pari care înseamnă drumurile, nu arată să facă parte din aceeaşi mare. Sunt lacuri albastre, cu fundul adânc, sunt vârtejuri negre, sunt mlaştini verzi, sunt şuviţe de argint sau de oţel; unde viorii lunecă peste tot ca nişte nori subţiri pe întinderile sure. Deasupra, seninătatea blândă a cerului pe care-l încruntă de sânge apusul” (p. 149).

Veneţia, această „constantă” a memorialelor de călătorie în străinătate a lui N. Iorga, nu poate fi ruptă de mare şi de sentimentul mării pe care  – cu excepţia lui V. Pârvan – nimeni nu l-a trăit atât de autentic şi de puternic ca el, de la Eminescu încoace, în cultura noastră. Nici nu se putea altfel. Iorga este universal nu numai intelectualiceşte, ci şi structural. I se potriveşte cum nu se poate mai bine adagiul lui Baudelaire, Om liber, totdeauna îţi va fi dragă marea şi nu ni se pare lipsit de semnificaţie faptul că poemul conţinând acest vers apărea pentru prima dată în traducere românească într-o revistă editată de N. Iorga[3].

Şi iată un aforism care ar putea sta alături de pagini semnate de marii poeţi ai mării cum ar fi Saint-John Perse sau Melville: „…Marea de oriunde rămâne totuşi, orice înrâurire ar produce asupra sufletului, fie Marea blândă a Sudului, mângâietoare, bogată în visuri, ori aspra Mare din Miază-noapte, brăzdată de furtuni, în afară de noi: noi de o parte, cu durerile şi aşteptările noastre; ea, Marea, de alta, cu seninul şi chinurile ei. Ne preface marea, dar, cu toate acestea, noi rămânem obiectul meschin atins de atotputernicul subiect. Simţi cum o influenţă străină îţi pătrunde în suflet, îmblânzindu-l sau îngrozindu-l, purificându-l totdeauna prin acest mai mare între toate spectacolele naturii” (p. 572).

Există două oraşe care se află într-un raport aparte cu marea: Veneţia şi Constantinopolul. Scriind despre ele, prin intuiţiile, imaginile şi sugestiile sale, N. Iorga atinge culmile cele mai înalte ale propriei măiestrii. Dacă Veneţia, în viziunea lui Iorga, oraşul în care se „înfrăţesc deplin aceste două elemente (…): apa vie şi sufletul omenesc” (p. 573) este mai notorie cititorului, în schimb, paginile despre fosta capitală a Bizanţului, oraş aşezat lângă trei mări, nu au fost până acum reeditate integral. Se cuvine să ne oprim şi din acest motiv asupra lor. Aici în Bosfor, tonalitatea majoră, amplă, proprie lui N. Iorga este în elementul ei. A doua Romă şi mările sale simbolizează universalul.

Însă nu pe mare va ajunge N. Iorga la Constantinopol în vara lui 1906, în prima şi ultima sa călătorie întreprinsă aici. Călătoriile lui Iorga erau efectuate potrivit unui sistem şi unui program care începea cu investigarea pământului natal. Şi nu a rămas palmă de pământ românesc nestrăbătută de Iorga, care, de asemenea, a cercetat la faţa locului şi enclavele etnice româneşti din străinătate. „După ce terminasem acest greu, dar rodnic examen al întregului pământ românesc – mărturiseşte istoricul – şi vecinătatea lui a intrat în preocupaţiile mele. Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopol, de care aşa de mult fuseseră, legaţi, mă atrăgeau”[4].

În mod simbolic, pelerinajul lui N. Iorga la Constantinopol începe cu ctitoria lui Justinian, Sfânta Sofia, „una din minunile lumii, cea mai întinsă şi mai cu meşteşug potrivită din bisericile creştinătăţii”, (p. 288) şi în interiorul căreia: „supt cupola cea mare ce se înfundă spre cel mai înalt punct al clădirii, e o pace nesfârşită, o imensă odihnă.” (p. 292).       Hieratismul august al edificiului este accentuat de „marea, tăcuta curte interioară” plină de porumbei şi din acest cadru începe Iorga să evoce Bizanţul: în apropiere se află de altfel Hipodromul lui Justinian, aşezământ de asemenea grandios care moştenea, prin rosturile sale, ca atâtea alte instituţii şi structuri bizantine, tradiţia romană. E locul să reamintim că pentru N. Iorga epocile istorice nu sunt cronologie abstractă şi nu încep de la o dată fixă, ca şi cum ar fi fost „promulgare” printr-un decret. Istoria este devenire organică: conţinutul îşi creează propriile forme; trecutul nu se aboleşte, ci se continuă, tradiţia se împrospătează prin impactul cu alte structuri, moderne: viaţa popoarelor, a omenirii este reglată de un ritm, care, pentru N. Iorga lumea este cu totul altceva decât viziunea oarecum repetitivă a lui Vico („corsi e ricorsi”).

  1. Iorga, care a început o temerară încercare de istorie a umanităţii, are o intuiţie a cosmosului asemănătoare cu aceea a ţăranului din arhaicele aşezări româneşti[5]. Pentru N. Iorga, lumea e guvernată de ordine şi tocmai ordinea o face frumoasă şi inteligibilă.     Filozoficeşte, Iorga e român şi răsăritean: pentru el, lumea, mereu împrospătată şi înnoită, curge nesilit, precum râul; universul nu este „absurd”. Tocmai această perspectivă integră şi unitară l-a determinat pe Iorga să urmărească locul românilor în istoria universală – este chiar titlul uneia dintre cărţile sale, respectiv unicitatea noastră în universalitate (în „context”). Şi altfel, istoria românilor trebuie bazată pe istoria Europei orientale şi, întrucât asupra răsăritului s-a exercitat influenţa apusului – de asemenea pe istoria Europei occidentale.     Putem recunoaşte uşor sursa sau precedentul ideii formulate ulterior de Mircea Eliade – şi împărtăşită de C. Noica – potrivit căreia cultura noastră va fi chemată să joace şi rolul ecumenic, de punte spirituală între Răsărit şi Apus.

Aceasta e perspectiva din care N. Iorga evocă, aflat la Constantinopol, imperiile Bizantin şi, respectiv, Otoman; ambele continuatoare ale structurilor romane. Şi din această perspectivă a istoriei organice trebuie să înţelegem şi fenomenul „Bizanţ după Bizanţ” sau asemănarea structurală între împăraţii bizantini şi sultanii otomani. Magnificienţa unor moschei, arată Iorga, este rezultatul tot al unor adoptări, de către otomani, a dimensiunilor şi proporţiilor arhitecturale bizantine. Europa a fost apărată spiritual şi material tocmai de acest fenomen, „Bizanţ după Bizanţ”. Şi natural, N. Iorga nu uită rolul titular pe care l-au jucat românii în cadrul acestui proces. Undeva pe malul Mării de Marmara – „cea mai albastră mare”, cum o numeşte – , în apropierea celor şapte turnuri şi ziduri bizantine, istoricul se reculege în apropiere de locul unde au primit moarte mucenicească Brâncoveanu şi fiii săi. De altfel, pretutindeni în străinătate, Iorga caută urmele prezenţei noastre româneşti, le trece în revistă, le evocă.

Iar după scenele istorice epopeice, de frescă sau mozaic cărora le dă viaţă, urmează, ca şi la Veneţia, acele interludii lirice, de „respiro”, precum acest pasaj de răgaz privind Marmaraua: „Marea Albă a bizantinilor, Propontida celor vechi, mare mică, senină şi aşa de liniştită, încât în cele mai multe zile e mai curând un lac de poezie din care te miri văzând că se înalţă namilele pietroase, gârbove ale insulelor principilor…” (p. 343).

Ceremoniilor, alaiurilor, marilor desfăşurări de fast bizantine sau otomane le corespund, ca un reflex simetric, furnicarul, forfota, animaţia Istanbulului, levantinizat în bună măsură, de început de secol. Prezentul, pe acest pământ care leagă Europa de Asia, nu este nostalgie sau renunţare lirică, ci realitate palpabilă, social-politică şi istoricul îl surprinde nu în amănunte de „culoare”, cum fac în genere scriitorii, ci în datele sale de referinţă, specifice. Iorga e preocupat de rolul pe care România epocii de atunci trebuia să-l joace în sud-estul european de care este legată prin tradiţie şi chiar în acest colţ unde se ţes şi se desfac multe urzeli. Deopotrivă cu realităţile contemporane, autorul reţine activitatea diplomatică intense

Notele de drum ale lui N. Iorga ne arată, mai ales prin secvenţele constantinopolitane, autenticitatea geniului său, deopotrivă cu originalitatea şi, într-un fel, unicitatea situaţiei sale. Scriitorii care merg în străinătate foarte rar depăşesc, în paginile lor, impresionismul. Iar oamenii de ştiinţă care practică genul memorialului de călătorie, arareori trec de datele seci şi abstracte.  Să compare oricine notele de drum ale lui Constantin C. Giurescu – un mare istoric – cu paginile lui Iorga pe acelaşi tărâm. Discrepanţa nu va întârzia să se arate. Or, la N. Iorga există acel talent ieşit din comun – acel dar de domeniul simfonicului major – al suprafeţelor epice. Un imperiu nu poate fi echivalat decât în dimensiuni de frescă şi de tragedie shakespeareană. Nu întâmplător, cele trei domenii în care trebuie căutat cu predilecţie scriitorul N. Iorga sunt: o parte din dramaturgia sa, memorialistica şi literatura de călătorie. Iar ultimele părţi din triptic îi sunt încă şi mai potrivite alcătuirii firii sale tocmai pentru că ele exclud limitele pe care le impun speciile literare. Nici în categoriile mai complexe nu este Iorga încadrabil, el fiind clasic, baroc şi romantic deopotrivă. Şi încă un aspect sau o trăsătură care merită să fi reţinută din memorialul constantinopolitan: pentru a sugera mişcarea, treierul de epoci, succedarea atâtor personalităţi imperiale, Iorga o face cu o detaşare calmă, deplină şi fără a recurge la megaloscopie lexicală – cum se întâmplă cu autorii de mâna a doua şi a treia. La el până şi iureşul, avalanşa, copleşitorul păstrează acelaşi sunet grav de violoncel. Nimic „senzaţional”, nimic din domeniul manoperei. Trăsătura aceasta e un reflex al realismului organic propriu la Iorga, un refuz net şi seniorial al coloritului şi al împestriţării. Dar mai este faptul acesta şi o consecinţă a convingerii lui N. Iorga, datorată activităţii sale de istoric, că lumea, realitatea, existenţa, conţin o aşa mare bogăţie organică, de esenţe şi culori, de nuanţe, încât ar fi de prisos, şi chiar dăunător, să încerci să impietezi asupra lor procedând prin stilizare sau prin „adăugire”.

Adunată nu în două volume, cum se anunţase iniţial de către editor, ci în trei, masive şi elegant tipărite, avem de-acum integrala memorialelor de călătorie în străinătate ale lui N. Iorga. Note de drum propriu-zise întregite de autorul însuşi cu stenogramele unor conferinţe pe aceeaşi temă, iar de către editor cu fragmente din vastul roman memorialistic O viaţă de om – aşa cum a fost, respectiv cu ample pasaje din Memorii. Acestea din urmă îi îngăduiseră cititorului să înţeleagă împrejurările, „contextul” în care N. Iorga a întreprins mare parte din voiajurile sale în străinătate şi constituie o „ramă” a frescelor, tablourilor sau imaginilor de mai mici dimensiuni.

Impresii, reflexii, meditaţii, uneori aforistice, formulate pe marginea unor drumuri al căror arc în timp însumează aproape cincizeci de ani, materializate într-o cantitate impresionantă de text care îşi reclamă un loc unic atât în specia respectivă, cât şi în literatura noastră, în genere. O operă de sine stătătoare, care, privită global, se impune arhitectural şi rămâne de departe fără seamăn şi pereche. Deşi N. Iorga nu a străbătut decât două continente (Europa şi America), această operă poate fi privită şi ca o istorie universală sui-generis, căci în fostul Constantinopol pe care istoricul îl descria în primul volum, aşa cum am văzut, există urmele a trei continente şi tot atâtea imperii, iar în Peninsula Iberică sau în Lumea Nouă civilizaţiile interferează. Este o trăsătură a lui Iorga aceea de a identifica pretutindeni sinteza. Astfel, Africa se face simţită nu numai în Bizanţ, dar şi în Portugalia, fie că este vorba de antropologie sau de stilul, sincretic prin excelenţă, manuelin. La fel, pământul Greciei, socotit de istoric „poarta orientului”, iarăşi fuzionează influenţele mai multor lumi. N. Iorga nu dă seamă despre ţări ca despre nişte organisme izolate, ci le pune în lumină ca pe nişte „părţi”, care nu sunt rupte de întreg, ci îl răsfrâng în mod propriu şi trebuiesc citite în cadrul ansamblurilor (culturii, continente, rase, epoci) în care evoluează sau de care se desprind. Iar în planul culturii, ideile, curentele colorează o naţiune – fie şi prin impact (respingere) în felul în care Marea determină ţărmul. N. Iorga surprinde acea mişcare creatoare, organică a naţiunilor, a popoarelor, ecumenismul care ţine de firea omului. Citindu-i notele de drum, înţelegem câtă dreptate avea să pună atâta accent pe formele de comunicare, pe comerţ, pe drumuri, pe istoria care se face singură, zi de zi şi care îşi creează propriile forme şi propriile tipare.

De altfel, călătoria, care nu-i altceva decât comunicare, este tot un aspect al istoriei. N. Iorga a elaborat el însuşi o istorie a ţării noastre prin călători, reeditată în anul 1981, serie de cursuri (prelegeri) în care confruntă ce anume puteau să vadă în decursul secolelor călătorii străini la noi şi ce anume reţineau ei. Acest amănunt ne apropie de ceea ce am putea numi metoda lui N. Iorga. Ea nu se deosebeşte mult de aceea a istoricului şi am mai invocat-o şi în comentariul la primul volum.

Deşi istoric, N. Iorga atunci când călătoreşte, fie în ţară, fie dincolo de hotarele ei, nu abordează realitatea începând cu trecutul, cu „muzeul”, ci cu viaţa cotidiană, cu strada. Este elocventă această observaţie din voiajul în Portugalia. În drum, la Madrid, mărturiseşte Iorga: „De la fereastra hotelului privesc la trecători, cel mai bun mijloc de a surprinde obiceiurile şi datinile unei naţii” (II, 208). Vestigiile, muzeele, monumentele urmează abia apoi. Savantul are o arie largă de conversaţie – dacă nu şi de înţelegere – pentru multiplele, coloratele sau sumbrele privelişti ale vieţii. Cine cunoaşte scrisul lui Iorga, îi cunoaşte şi opţiunile, preferinţele şi mai cu seamă – idiosincraziile. Natural că va osândi aprioric expresiile artei moderne, fie la Bienala de la Veneţia, fie la o expoziţie pariziană de pictură contemporană, dar mai întâi le va cerceta. Respingerea sa este mai întâi de facto şi abia apoi de plano. Şi credem că această nesecată putere de observaţie şi neistovită dorinţă de a vedea realitatea cotidiană îşi are sursa nu numai în „metoda” călătorului, ci şi în profesiunea de ziarist pe care a practicat-o necontenit.

La finele ultimului volum este inclus şi textul unei conferinţe radiofonice intitulată Cum să călătorim (1936) în care se află atât „cheia” metodei lui N. Iorga, cât şi un sintetic elogiu al organicităţii unitare. Este aproape o profesiune de credinţă care duce cu gândul la mărturisirea lui Blake că trebuie să ştim să distingem Universul în rotundul unui bob de rouă, un adevărat „ca toţi să fie una”. Iată pasajul respectiv:  „Într-un loc, oricare ar fi el, toate sunt legate împreună cum se cade decât uitându-te în multe părţi, care, la prima vedere, ţi s-ar părea că n-au legătură cu ele. Eşti, de exemplu, la Veneţia şi marea şcoală de pictură veneţiană, a lui Tiziano, Tintoretto şi Veronese, are un deplin interes pentru dumneata. Dar iată, ca s-o guşti pe deplin, trebuie să studiezi realitatea veneţiană de astăzi (…) Vezi elemente ale tablourilor admirate, care au ieşit din aceleaşi privelişte şi din atingerea cu oameni asemănători, privind minunatele apusuri pe lagune, urmărind jocul uşor al negustorilor pe canale, oprindu-se o clipă asupra umbrelor largi care cad de pe faţadele palatelor. Şi tot aşa de plin de interes este nu numai acel funcţionar sau negustor sau meşter de azi, în faţa, în privirea, în mersul căruia este ceva din ale patricienilor de odinioară, al căror urmaş, ştiut sau neştiut, este el însuşi, dar şi cel din urmă cerşetor bătrân care lustruieşte cu încălţămintea lui spartă piatra pe care au trecut atâtea triumfuri ale dogilor.” (III, 524).

Azi, când începem să privim din altă perspectivă opera lui N. Iorga, distingem şi măsura în care maniera sa universalistă de a trata istoria naţională – a scris chiar o asemenea carte, Locul românilor în istoria universală  – l-a influenţat pe G. Călinescu într-a sa Istorie… a literaturii noastre. Era o noutate, cel puţin în domeniul istoriei literare, să spui că un Costache Conachi poate fi socotit un Petrarca cu işlic şi şalvari. Precedentul exista însă la Iorga. Dar tot la el, mai există un aspect deosebit de important: inversarea raporturilor, adică realităţile româneşti devin termen de comparaţie. Şi astfel, în Portugalia el vede cum: „Pe pajiştea vie femei trec purtând cu perfectă eleganţă greutăţile pe cap, ca în Oltenia noastră” (II, 217) şi pe aceeaşi pagină socoteşte castelul Almourol având „proporţiile cetăţii Neamţului”. Tot în Portugalia, la Coimbra, Palatul arhiepiscopal i se pare „Un Hurezi, mai puţin ornat şi oarecum mai sprinten.” (II, 246). Exemplele ar putea continua, iar faptul se cuvine subliniat pentru naturaleţea pe care o dovedeşte Iorga în universalizarea valorilor noastre. Înainte de Mircea Eliade, Iorga este poate primul intelectual care sfidează ceea ce pe bună dreptate s-a numit „complexul Dinicu Golescu”.

Începând cu anul 1927, respectiv, după călătoria în Spania, textul notelor de drum este dublat de prelegeri. Mai ţinuse Iorga conferinţe legate de Veneţia, dar de acum procedeul devine sistematic şi în volumele pe care le publică, cele consacrate unor voiajuri mai lungi, sunt incluse şi stenogramele conferinţelor sale. Recunoaştem în aceasta o constantă a operei şi-a activităţii lui Iorga: aceea de apostol cultural. Există o legătură strânsă între prelegerile, cursurile de vară de la Văleni, revistele editate de Iorga şi impresiile mărturisite înaintea unui auditoriu. Există aici aspectul de program iorghist cu tot binele şi mai puţin binele care decurge din el. Accentul cade pe aspectul „instructiv”, dar se resimte, poate tocmai din această cauză, uşoara desuetudine a procedeului: procedeul sau „maniera” a rămas aceeaşi de dinainte înainte de 1918. Or, în vremea în care, în anii ’30, Iorga conferinţa la Teatrul Naţional despre Ţările Scandinave sau despre Statele Unite într-un limbaj care să fie accesibil oricui, lumea culturală a Bucureştilor, a ţării, era la curent – dacă e să ne gândim la ciclul de prelegeri ale „Ideii Europene” sau a ale „Criterion”-ului – cu noile mişcări de idei, cu avangarda artistică. Era deja un alt public, mult mai instruit, existau deja alţi intelectuali. N. Iorga rămăsese însă la limbajul şi la formele de expresie ale generaţiei pe care o pregătise şi care îl iubea. Însă savantul nu îşi mai putea înnoi sau „reconsidera” limbajul, care era cel al „Ligii Culturale”.

Aceste prelegeri sunt şi ele reflex al unui fenomen mai complex: al obstinării marelui savant de a rămâne la momentul şi la „vremea” sa. El, omul atât de realist, ar vrea să oprească timpul pe loc – este osândit. Divorţul acesta între două mentalităţi – a savantului, respectiv a lumii celei noi se va adânci până ce va deveni o prăpastie. Un fenomen care impietează adesea şi asupra textelor din volumele de care ne ocupăm şi care ia forma de „vox clamanti in deserto”. Iorga aruncă anatema asupra prezentului pe care nu-l acceptă, iar oamenii acestui prezent, generaţiile mai tinere care se identifică cu el, procedează la fel. Datorită acestui impact radical şi al obstinării lui Iorga, imaginea omului de cultură şi a savantului vor avea de suferit, vor deveni obiect de maliţie şi de şarjă. Şi este foarte interesant cum oamenii care pregătesc o lume nouă – aşa cum a pregătit Iorga intelectualitatea românească pentru Reîntregirea naţională din 1918 – îndată ce această lume nouă este instaurată, nu o mai pot înţelege, nu mai pot stabili un dialog cu ea, sunt devoraţi de dânsa în felul în care Cronos şi-a devorat fiii.

Dacă am insistat asupra acestui aspect e pentru că N. Iorga – omul se reflectă cum nu se poate mai bine în memorialele sale de călătorie. Un echivalent al grandioaselor sale pagini despre Constantinopol nu vom găsi în epoca 1927-1939 pe care o cuprinde, sub forma notelor de drum, opera sa. Nici vibraţia mării nu mai are aceeaşi amplitudine. Deprinderile salutare ale apostolului cultural de dinainte de 1918 se preschimbă adesea în ticuri. Dar simpatia sa caldă pentru „tema” şi pentru lumea Răsăritului o regăsim, poate mai melancolică, mai domoală. Dar chiar şi în Spania, la Muzeul Osma din Madrid, privirea istoricului reţine cu plăcere: „…belşugul de stofe cu caracter bizantin şi copt, rămăşiţele unui lux medieval de care nu se apropie contrafacerile noastre…” (II, 209).

Urme adânci de civilizaţie răsăriteană găseşte N. Iorga în a doua sa călătorie în Iugoslavia. Fie că vede o lucrare de artă de „o arhaică formă aspră” (II, 176), „elemente de înnoire bizantină, ca păunul” (II; 182) sau desluşeşte în portul femeilor un „răsfăţ ţerănesc şi amintiri de veche splendoare bizantină” (II, 179). În Sud, la Priştina sau în apropiere, o imagine de prospeţime sugestivă i-o lasă „mândria albelor moschei cu gâtul de lebădă” şi tot acolo are prilej să regăsească „icoana simpatică a vieţii orientale, cu meşteri lucrând în faţa fereştrii sau în golul uşii larg deschise…” (II, 184). Măiestria plastică a scriitorului e evidentă şi în acest cadru aspru ca un tablou de Băncilă: „Nemişcaţi însă în cafeneaua lor stau turcii bătrâni, cari au văzut alte zile, dar cari ştiu că hotărârile norocului, grozave, nu se mai pot întoarce. Ca un sobor de senatori tăcuţi, stau în jurul meselor de lemn slinos, şi nu se clintesc măcar de la locul lor ca să vadă încă o zădărnicie care trece.” (II, 179).

Scriitorul cu resurse pentru lirismul trecutului distinge însă la fel de precis realitatea. Deosebit de locurile cu viaţă patriarhală, pe străzile Belgradului, Iorga admiră „un popor cu credinţă în steaua lui” (II, 166), „Oameni din ţara lor, legaţi prin toate fibrele de dânsa. Aceasta face tăria Iugoslaviei ieşite din mica Serbie de ieri.” (II, 167).

Pentru a regăsi aproape toată strălucirea scriitorului Iorga şi, în cadrul aceleaşi teme a Răsăritului, oarecum un pandant al inegalabilelor pagini despre Constantinopole, este imperios să ne oprim asupra notelor de drum din Grecia – „ţara unde totul e un dar al luminii” (III, 302). De când există specia memorialului de călătorie, Grecia rămâne o piatră de încercare şi există imagini de mare rafinament stilistic sub acest aspect la Iorga cu nimic mai prejos decât acele chivoturi de fină poezie Athènes antique sau La mirage d’Orient, semnate de Charles Maurras. Fiindcă măslinii, aşa cum îi apar lui N. Iorga, într-un halou de taină şi reculegere, te îndeamnă să murmuri versurile lui Moréas (Papadimantopulos), mult iubite de Ion Barbu: „Oliviers de Céphise, harmonieux feuillage / Que l’esprit de Sophocle agite avec le vent”, iar „pinul maritim” – marea făclie funebră a pinului maritim (III, 258). Chiparoşii ne amintesc de cele mai frumoase reprezentări ale Eladei în literatura noastră: în dialogul „Anaxandros” de Pârvan, în „Charmion sau despre muzică” al lui Dan Botta, în „Note din Grecia” cu care se înrudesc înseşi unele „strigăte sugrumate de emoţie” ale lui Iorga, note datorate profesorului Rosetti, în poemele de eleată inspiraţie semnate de Şt. Aug. Doinaş sau de Eta Boeriu. Partenonul este decupat cu graţie din atmosfera Atenei contemporane: „Uneori Partenonul pare a se pierde în atmosfera vagă a mijirilor de zi, a scăpătărilor către noapte. Aripi nevăzute ai zice că-l acopăr, că-l ocrotesc de orice profanare a neştiinţei şi neînţelegerii, care cutează a avea şi în acest domeniu o curiozitate. Chivotul frumuseţii se apără de jignirile fără voie.” (III, 257).

În Grecia, există treptele Mării şi treptele istoriei, mai cu seamă la Atena, unde: „E ceva încă din târgul oriental, străduţe turceşti strâmbe, nepavate ori pline de hopuri, grupuri de copii pe prăfoase praguri de marmoră, figuri din care scapără şi la bătrâneţă, ochii luminoşi în uşorul porţilor. Totul însă fără zgomot: o moştenire de nespusă delicateţă îl împiedică. Urlă numai pe străzile cele mari uneltele de circulaţie ale Apusului. Acest Orient se menţine demn şi mut.” (III, 258).

La Sunion, Marea îi apare istoricului „necrezut de albastră” (III, 264) şi tot acolo „frageda foaie roză a ciclamentului” izbucneşte din „pământul frământat cu ţăndări de marmoră”, iar Eleusisul îi prilejuieşte scriitorului o meditaţie care prin ton ne reaminteşte iarăşi oraşul de pe ţărmul Propontidei: „Dacă ar fi să caute începutul adevărat al sintezei <<bizantine>>, ar trebui să plece cineva de aici, de la Atena. Căci, de fapt, aici era Poarta Orientului…” (III, 265).

La sfârşitul însemnărilor din Grecia poţi spune că şi Iorga va fi ispitit să exclame, asemenea lui Dostoievski: „Frumuseţea va mântui Lumea”, iar la capătul celor trei volume ale memorialelor de călătorie în străinătate însemnate de istoric, nu poţi să nu dai dreptate unui contemporan al său, Hermann von Keyserling care, încheind periplul său, a spus: „Drumul cel mai scurt spre tine însuţi este o călătorie în jurul lumii”.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

[1] N. Iorga, Pe drumuri depărtate, vol. I, (1890-1926), ediţie de Valeriu Râpeanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987.

[2] Cf. Mircea Eliade, Contribuţii la filozofia Renaşterii, (Itinerar italian), p. 83, Bucureşti, 1984.

[3] În numărul din 12 august 1907 (vol. II, p. 308) apare în „Floarea Darurilor”, poezia lui Baudelaire Omul şi marea tradusă de Emanoil Pop şi precedată de o scurtă prezentare a lui N. Iorga.

[4] N. Iorga, O viaţă de om…, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 243.

[5] A se vedea şi lucrarea lui Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985.

Sinaxar 2 octombrie 2018

Bătrâneți binecuvântate, parohia Valea Mare, orașul Ștefănești