in ,

Nicolae Iorga despre libertatea religioasă

S-a retipărit anul trecut, la Editura Meridiane, lucrarea lui N. Iorga „Evoluţia ideii de libertate”, publicată iniţial în 1928. La origine, textul acesta reprezintă transcrierea, după note stenografice, a cursului omonim susţinut de istoric în faţa studenţilor Universităţii din Bucureşti. Se înscrie, deci, în domeniul operei „vorbite” a marelui savant, reflectând o gândire şi o meditaţie vie ce se constituie dinaintea auditorului în mod firesc, proaspăt, spontan şi după alte legi decât acelea ale formulării scrise. Cele 18 lecţii analizează şi reconstituie istoria unei idei, aşa cum s-a manifestat ea în însăşi devenirea umanităţii, pe parcursul mai multor milenii. Ne aflăm deci în planul filozofiei istoriei şi demersul lui N. Iorga ne sugerează o apropiere de unul din ultimele cursuri ale lui Hegel, citat adesea în vremea din urmă, anume „Raţiunea în istorie”.

În prelegerile sale privitoare la istoria acestui concept – al libertăţii – Iorga procedează în stilul său propriu, acela al realismului organic: înlăturând mai întâi clişeele, prejudecăţile şi locurile comune consacrate. Fidel principiului de a examina izvoarele sau, cu o expresie a sa, „celula generatoare” a unui fenomen, savantul reconstituie, dintr-o perspectivă proprie, felul în care ideea de libertate s-a manifestat în conştiinţa umanităţii în toate epocile sale. Tema analizată, ca şi metoda, ne duc cu gândul la ultima serie de prelegeri tipărite de N. Iorga, aceea intitulată „Îndreptări noi în concepţia epocei contemporane – Lecţii la Academia de Comerţ”, apărută în chiar toamna anului 1940, cu puţin înainte de tragicul sfârşit al savantului.

În ambele demersuri, Iorga are ca obiectiv examinarea istoriei din perspectiva adevărului, înlăturând astfel straturile subiective, impure, pe care le depune istoriografia oricărei epoci. El nu priveşte trecutul prin ocheanul mentalităţii unui prezent oarecare, ci intenţia sa este tocmai de a despovăra trecutul real de aceste adaosuri şi „adaptări” comode sau de-a dreptul interesate. Aşa se face că nu o dată părerile sale privind Antichitatea, Renaşterea sau Revoluţia franceză contrastează sau sunt diametral opuse de acelea ale istoriografiei de manual. Ca şi în numeroase alte împrejurări, N. Iorga înlătură, cu o fermecătoare originalitate, viziunile istoriografice schematice. Nici el nu scapă subiectivităţii, dar finalitatea meditaţiilor sale nu este speculaţia sau „sistemul”, ci apropierea de adevăr şi firesc.

Astfel, frapează în cursul consacrat evoluţiei ideii de libertate, în structura şi în economia prelegerilor, locul pe care savantul îl acordă libertăţii creştine. Şi dacă creştinismul a ocupat un asemenea loc fundamental în evoluţia unei idei-cheie de boltă pentru omenire, e de la sine înţeles că el l-a ocupat şi în istoria devenirii ei. Libertatea, înţeleasă  în sensul ei evanghelic, nu a avut numai un reflex spiritual, nu s-a manifestat numai în planul intelectual şi în acela al cugetării, ci s-a contopit cu două milenii de istorie palpabilă. Efectele libertăţii creştine le aflăm atât în marile evenimente, cât şi în viaţa firească, de zi cu zi. În felul acesta, N. Iorga nu resimte nici un fel de inhibiţii în faţa prejudecăţilor pozitiviste şi scientiste care s-au răsfrânt puternic in istoriografie în secolul trecut şi la începutul secolului nostru.

Abordând libertatea sub trei aspecte – social, politic, spiritual – N. Iorga arată că abia odată cu creştinismul putem vorbi de apariţia unei libertăţi plenare. Spre deosebire de atâţia alţi istorici, el refuză să vadă în Antichitate o „epocă de aur” a umanităţii, după cum refuză totodată să socotească Renaşterea superioară Evului Mediu, aşa cum a procedat şi mai procedează încă întreaga istoriografie occidentală. Odată cu Hristos, apare noua perspectivă asupra libertăţii şi asupra menirii omului. Să-i dăm însă cuvântul istoricului însuşi: „…Iisus nu izbeşte în puterea pe care o întâlneşte. Acesta este punctul esenţial al doctrinei lui (…) De ce să ne pierdem puterea urând, negând, distrugând, când putem să ne-a manifestăm altfel: iubind, creând ?” (p. 127 – 128).

Am citat din a V-a lecţie a cursului, consacrată în întregime, Libertăţii creştine: unei libertăţi revoluţionare şi fundamental opusă libertăţii antice. Se cuvin reţinute şi aceste concluzii din finalul prelegerii respective: „Nu, Iisus nu combate nimic şi nu opune nimic, ca forme, formelor care sunt. El clădeşte exclusiv pe sufletul omenesc, căruia nu-i dă nici o dogmă şi nu-i impune nici o constituţie. Fiecare este liber să-şi găsească legături cu alţi oameni şi este liber să dezvolte aceste legături cum vrea. / / Perspective infinite de libertate umană se deschideau astfel. Şi ca frâu, un singur lucru: în manifestarea acestei libertăţi să nu se săvârşească nici o nedreptate şi să nu se trezească nici o durere”. (p. 128) (s. aut.).

Îndată după apariţia sa, creştinismul, respectiv noţiunea creştină de libertate, începe să rodească în istorie, s-o determine. Următoarea lecţie are în vedere creştinismul primar, „Libertatea creştină şi tradiţia romană”  (VI) şi efectele sunt reţinute de către istoric în planul social. Structura omului antic, îndeosebi structura sa sufletească e fundamental schimbată şi, odată cu aceasta, lumea antică e, de fapt, abolită, întrucât, ne spune Iorga: „În esenţa lui intimă, în sensul lui adevărat, primitiv, creştinismul nu poate să admită ceea ce era în antichitate, adică o societate de bogaţi şi una de săraci – amintesc agapele acelea, mesele comune, îndatorirea pe care o avea cel mai bine înzestrat de soartă, natural, tot cu voia lui Dumnezeu, de a pune bogăţia lui în tovărăşie cu sărăcia celorlalţi” (p. 130).

Centrul de greutate al libertăţii nu se mai situează, ca în lumea veche, în exterior, ci în lăuntrul omului. Spiritualizarea aceasta a libertăţii apare cum nu se poate mai limpede în societatea medievală: „Acei oameni – spune istoricul – cari lasă să li se facă orice supt raportul acesta al interzicerii libertăţii politice, nu permiteau nimănui să se amestece în domeniul bisericesc. Acolo era viaţa adevărată: interesul şi, mai mult decât interesul, vitalitatea se strămutase acolo” (p. 141).

Această vitalitate colorează tot evul de mijloc, marcat de sinoadele ecumenice, cărora N. Iorga le reliefează marea însemnătate, de energiile creatoare care se manifestă în această perioadă şi istoricul aminteşte că acum sunt scrise marile opere hagiografice, Vieţile de sfinţi, reflectând „tot geniul epic al societăţii celei noi creştine” (p. 145), în vreme ce pictura este marcată de „elementul de frăgezime, de îndrăzneală, (de) marea bogăţie de nuanţe medievale…” (p. 236).

Merită să ne oprim şi asupra părerii pe care N. Iorga o are despre Evul Mediu în sine şi în comparaţie cu Renaşterea, cu atât mai mult cu cât asistăm în zilele noastre la o adevărată acţiune de „recuperare” istoriografică a acestei epoci. Nu o dată istoriografia modernă şi, pe urmele ei, cea contemporană au aşezat într-un raport antinomic Evului Mediu şi Renaşterea.       Primul ar fi fost „întunecat” şi „închis”, iar a doua – „luminoasă” şi „deschisă” medievalitatea ar fi „constrâns”, în vreme ce Renaşterea ar fi „descătuşat”.

Nu numai părerea, dar şi poziţia lui N. Iorga este, sub acest aspect, diferită. Întâi, el refuză ideea unei rupturi între cele două epoci, menţionând că: „în Renaştere este mai mult ev mediu decât socotim noi” (p. 220). Apoi, evul de mijloc îşi are originalitatea sa reală, dinamică, pe când: „… în Renaştere lucrul care hotărăşte este forma, care avea un model în antichitate clasică” (p. 236). De acum încolo însă, tot în jurul ideii creştine de libertate gravitează marile fenomene în dispute ideologice şi istoricul face următoarea observaţie: „Prin urmare, revenind la influenţa pe care Renaşterea sau Reforma a putut-o exercita asupra libertăţii politice, vedem că libertatea politică este apărată, înainte de toate, cu arme care nu sunt luate din arsenalul antichităţii, ci din cartea care domină întregul ev mediu, din Biblie, din profeţi” (p. 232).

Alte două lecţii (XII, XIII) sunt consacrate raportului dintre ideea de libertate şi luteranism, respectiv calvinism. E vorba de două momente şi de două doctrine care colorează puternic istoria. Aceste prelegeri ne înfăţişează un adevărat istoric al religiilor în persoana lui N. Iorga. Vedem încă o dată că savantul cunoaştea nemijlocit toate faţetele şi toate implicaţiile obiectului său de studiu. De aici şi cuceritoarea înlesnire, naturaleţea tratării. La sfârşitul lecturării acestei cărţi, este cum nu se poate mai evident că adevărata idee de libertate apare o dată cu creştinismul, că decurge din el şi se împleteşte cu el pe parcursul a două milenii de istorie.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 6 octombrie 2018

Sinaxar 7 octombrie 2018