in

Nicolae Iorga despre marii scriitori patristici

În anul 1915, când ţara noastră nu intrase încă în primul război mondial şi într-o epocă în care nu se mai vorbea aproape deloc despre Sfinţii Părinţi în universităţile laice, N. Iorga îşi începea, în faţa studenţilor săi, un curs intitulat Cărţi reprezentative în viaţa omenirii. Istoricul îşi propunea să abordeze istoria universală prin prisma cărţilor de căpătâi ale umanităţii luând ca punct de plecare începutul erei creştine. Iată ce mărturisea în această privinţă: „În ce priveşte punctul de plecare, am crezut că e bine să începem nu cu o dată, fiindcă evul mediu nu poate să înceapă la o dată, complexul de idei adânci, esenţiale, care înseamnă despărţirea de epoca romană nefiind în stare să fie cuprins într-o cifră – căderea Romei sau oricare alta -, ci cu clipa aceea când în ordinea lucrurilor spirituale se petrecea o foarte mare schimbare, când prin urmare cărţile care vor veni de acum înainte se vor deosebi fundamental, în ce priveşte esenţa lor, de cărţile scrise până atunci, când se observă o soluţie de continuitate (o ruptură adică, n.n.), un progres în ce priveşte sinceritatea, umanitatea, vitalitatea ideilor şi fecunditatea lor, în ce priveşte dezvoltarea cugetării şi sentimentelor omeneşti. Aceasta se datoreşte, cum toată lumea ştie: creştinismului.” (Cf. Cărţi reprezentative…, Bucureşti, 1924, p. 10).

Metoda aceasta a lui N. Iorga de a examina întregul prin parte ne duce cu gândul la procedeul „grilei”, folosit din plin atât de istorici, cât şi de istorici şi critici literari în anii ’70 – ’80. Procedeul, de sorginte pozitivistă, a exagerat însă prin atomizare şi prin exces limitativ: s-a ajuns, de pildă, să se studieze opera lui Balzac în funcţie de îmbrăcămintea personajelor sau o perioadă de timp să fie abordată în funcţie de armele folosite sau de transporturi ş.a.m.d. Acesta era şi un efect al preponderenţei factorului economic în cercetare. Iorga, care proceda întotdeauna organic, confruntă diagrama spirituală – „cărţile reprezentative” – cu ambianţa istorică propriu-zisă şi însistă asupra acestei paralele. Dar demersul său, după 85 de ani, ne mai dezvăluie un aspect „modern”, de clarviziune: savantul nu subscrie opiniei istoriografiei vremii sale, potrivit căreia Renaşterea, prin reorientarea ei spre valorile antichităţii, ar fi superioară Evului Mediu. Iorga va rămâne fidel punctului său de vedere, reiterat şi în cursul din 1928 – retipărit în 1987 – intitulat Evoluţia ideii de libertate. Şi în 1915 şi treisprezece ani mai târziu, istoricul va sublinia fără echivoc uriaşul merit care îi revine creştinismului şi doctrinei sale în materie de emancipare şi progres.

Prelegerile lui N. Iorga referitoare la cărţile reprezentative din istoria nouă, implicit creştină, a umanităţii, vor continua şi după război şi vor fi imprimate în total în patru volume (II – 1928, III – 1929, IV – 1931). Pe noi ne interesează aici însă numai cel dintâi volum, alcătuit după note stenografice în 1916 (Tipografia „Neamul Românesc”). Este ediţia după care am dat primul citat şi după care vom cita în continuare din această carte pe nedrept uitată.

Nu putem trece peste faptul că N. Iorga a consultat o serie de autori patristici în original, după cum reiese din trimiterile la surse. Alteori, el foloseşte traduceri româneşti – destul de puţine în 1915 (tipărite), căci, deşi în mânăstirile noastre s-a tălmăcit foarte mult din Sfinţii Părinţi, numai o parte din aceste texte a luat drumul tipografiilor. De asemenea, atitudinea savantului faţă de marii scriitori patristici nu este una neutră. Vorbind despre Fericitul Augustin el face următoarea remarcă: „Sfântul Augustin al catolicilor, Fericitul Augustin pentru noi, cari în ceea ce priveşte sfinţenia suntem mai zgârciţi decât fraţii noştri întru creştinătate din Apus” (op. cit., p. 10). În acelaşi sens trebuie reţinute şi următoarele cuvinte care mărturisesc uriaşul rol al Sfântului Apostol Pavel: „Nu l-aş asemăna pe Augustin în ce priveşte importanţa lui nici măcar cu Sf. Pavel, al cărui rost în ce priveşte întemeierea creştinismului este fără îndoială hotărâtor. Căci este o mare întrebare dacă fără el creştinismul predicat de Iisus cu darul, într-adevăr dumnezeiesc al iubirii de oameni, într-o vreme în care oamenii nu se iubeau, nu s-ar fi stins pe încetul într-un mediu nefavorabil…” (p. 11).

Şi, plecând pe firul timpului, de-a lungul primului mileniu creştin, pe parcursul a 20 de prelegeri, Iorga înţelege ca autori de cărţi fundamentale pentru omenire, în afară de Sfântul Apostol Pavel şi de Fericitul Augustin, pe următorii sfinţi şi scriitori patristici (răsăriteni şi apuseni): Sf. Paulin de Nola, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Hrisostomul, Paul Diaconul, Sf. Grigorie de Agrigent, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Benedict de Nursia.

Aceste figuri – între care unele cu adevărat grandioase – ale creştinismului şi ale patristicii îi dau lui Iorga prilejuri pe măsura darurilor sale recunoscute de portretist. Dar, după metoda lui Plutarh, punerea lor în paralel, îi dau şi prilej să scoată în relief trăsăturile specifice ale creştinismului răsăritean, diferit structural de cel apusean după cum ne arată acest amplu pasaj consacrat Sfântului Ioan Gură de Aur: „Aici în Răsărit – spune Iorga – cum se va vedea de la Sfântul Ioan Hrisostomul, este un fel mai larg de a vedea lucrurile şi, în ce priveşte sentimentele, un fel mai adânc de a le interpreta. Anume formule în adevăr romane ale lui Ieronim sunt inimitabile; darul de a reda în câteva cuvinte legate cum este piatra monumentelor antice, nu numai o cugetare, dar esenţa unui întreg şir de cugetări, nu-l vom găsi niciodată. Dar aici o să răsuflăm o atmosferă mai umană, o să simţim o căldură mai prielnică sufletului, ne vom găsi într-o apropiere mult mai mare şi cu mult mai mişcătoare de toate suferinţele, de toate nevoile şi deznădejdile omeneşti. În această privinţă, fără îndoială, că Părinţii Răsăritului, care-şi găsesc expresia cea mai deplină în Sf. Ioan Hrisostomul, sunt superiori celor din Apus. S-ar putea oare întrebuinţa faţă de acest mare Părinte din Răsărit. Acelaşi sistem ca pentru Apusenii studiaţi până aici: anume de a prezenta întâi cariera lui ca om pentru a ajunge pe urmă la scrierile lui şi a căuta spiritul care domină aceste scrieri? La această întrebare trebuie să zicem: Nu! Dacă este unul la care nu se poate întrebuinţa procedeul aşa de comod, al istoricilor cugetării şi literaturii, adică de a tăia o biată viaţă omenească în bucăţele şi a le eticheta cu numere de ordine, trecând de la unul la altul fără o altă legătură decât succesiunea capitolelor, este sigur marea personalitate religioasă şi în acelaşi timp şi personalitatea politică umană, care e Sfântul Ioan Hrisostomul.” (p.p. 82-83).

Nicolae Iorga a fost, se ştie, un mare istoric al Bizanţului şi al vieţii bizantine, al atmosferei în care s-a plămădit doctrina ortodoxiei şi el cunoaşte în profunzime cadrul social în care s-au desfăşurat cele şapte Sinoade Ecumenice, luptele doctrinare, imixţiunile Curţii, natura intimă a substraturilor eretice. Or, tocmai pe acest fundal istoric agitat, tragic adesea, însă fecund şi eroic pentru ortodoxie, sunt proiectate cărţile reprezentative ale primului nostru mileniu. Dar analiza lui Iorga nu se reduce la atât. El nu pregetă să abordeze pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi sub aspectul pur de scriitor; întocmai cum procedează criticii sau istoricii literari. Şi în acest plan, de asemenea, atitudinea istoricului e plină de admiraţie. „De altminteri – afirmă el – toată partea relativă la cei morţi este la Sfântul Ioan Hrisostomul de o duioşie şi o frumuseţă care nu se întâlneşte la nici unul din scriitorii timpului, nici în Apus, nici în Răsărit.” (p. 87) sau în altă parte se arată: „Se poate zice că dintre toţi Părinţii bisericeşti n-a fost unul care să iubească mai adânc natura, s-o înfăţişeze cu o mai încântătoare sobrietate de stil decât el (Sf. Ioan Hrisostomul n.n.): natura pe care o cunoştea de acasă, ca şi natura teribilă în mijlocul căreia a fost trimis în surghiun, locurile acelea din Caucaz, în care şi-a petrecut, în odaie afumată, anii de prigonire.”(p. 92).

Precum vedem, Iorga se află în largul său atunci când îi este dat să înfăţişeze personalităţi epopeice, cum a fost, fără îndoială, Sf. Ioan Gură de Aur. Portretul realizat de istoric are ceva sculptural, iar dimensiunea şi suflul trimit la operele lui Michelangelo. Iorga, e bine de reamintit, care a editat vieţi de sfinţi, zugrăvindu-l pe Patriarhul Constantinopolului, devine aghiograf în sensul etimologic al cuvântului. Dar pentru fiecare din Sfinţii Părinţi sau scriitorii patristici incluşi în Cărţi reprezentative, autorul găseşte tonul şi măsura potrivită.     Iar cititorul retrăieşte ambianţa istorică pe care numai Nicolae Iorga putea să o reînsufleţească, simţind specificul unor vremuri îmbibate de multă pasiune şi viaţă, deopotrivă cu reculegerea, cu interiorizarea, – dinamică şi ea – din chinoviile sau din sihăstriile bizantine. Observaţiile despre monahismul răsăritean ale savantului sunt demne şi ele de toată atenţia. Însă autorul este prezent cel mai adesea în capitala Imperiului sau în marile oraşe ale acestuia unde fermentează şi adesea explodează conflictele, înfruntările, polemicile doctrinare. Ecoul lor se propagă până departe, de exemplu până acolo unde, cu o vigoare ce nu-i scapă istoricului, Sf. Ioan Damaschin îşi scrie cele trei tratate împotriva iconoclaştilor. Că Iorga înţelege şi redă cât se poate de fidel esenţa dogmatică a scrierilor sfântului siriac, ne-o demonstrează următorul pasaj: „Materia nu e adorată în sine, ci supt un îndoit raport: întâi, fiindcă, atingând pe Dumnezeu sau pe Sfânt se capătă din sfinţenia acelui de care s-a făcut apropierea şi, al doilea, fiindcă ea însăşi este o creaţiune a lui Dumnezeu, dacă nu voieşte cineva să cadă în rătăcirea Maniheilor cu cari aseamănă (Sf. Ioan Damaschin, n.n.) pe iconoclaşti. Când veţi lua un credincios şi-l veţi duce la biserică, ce veţi face? Îi veţi explica întâi adevărurile abstracte ale credinţei? Dar nu le va înţelege şi va pleca. Nu, ci îl veţi duce înaintea icoanelor, care înfăţişează deosebitele momente omeneşti, tragice din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor. Omul acela va înţelege întâi ca un om tragedia din lăuntru şi aceia-i va servi pentru a pune întrebări al căror răspuns va fi însăşi desvelirea părţii celei mai adânci şi mai înalte a credinţii. Şi în bizanţul acesta de aristocraţie intelectuală, de erudiţie stearpă, o astfel de argumentaţie înseamnă, fără îndoială, încă un element de eliberare a spiritului omenesc.” (pp. 230 – 231).

Cartea aceasta a lui Nicolae Iorga atât de vie şi de concretă în plasticitatea imaginilor – căci el dă înfăţişare palpabilă unor concepte aride ori dificile sau le îmbracă în veşmânt atrăgător – a fost cum arătam, un curs. De aici şi spontaneitatea, naturaleţea formulării. Dacă, 85 de ani după de au fost rostite, aceste prelegeri nu numai că îşi păstrează, dar îşi şi sporesc prospeţimea, lucrarea rămâne şi o dovadă, o „mărturisire” pentru felul în care autorul ei a înţeles spiritualitatea creştină şi pe marii ei reprezentanţi. Căci înainte de toate ei apar – şi apar cât de poate de viu – în faţa ochilor noştri: omul care a scris una sau alta din aceste cărţi reprezentative şi, încă mai mult decât atât, duhul lui, respiraţia fiinţială a aceluia care scrie înroşind cu arderea sa spirituală litera. Iar admiraţia lui Iorga pentru Sfinţii Părinţi nu putea fi decât sinceră, naturală, de îndată ce el însuşi afirma că scrisul nu e „stil”, ci e sens.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 7 octombrie 2018

Biserica parohiei Micești a fost sfințită