in ,

Nicolae Iorga „Locul românilor în Istoria Universală”

La sfârşitul anului trecut, s-a tradus pentru prima oară din limba franceză şi s-a tipărit în româneşte o carte care poartă semnătura lui N. Iorga şi care este reprezentativă atât în sine, cât şi pentru opera şi personalitatea autorului ei: Locul românilor în istoria universală. Cartea a fost publicată sub egida Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, de către Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E necesar să observăm că cele două instituţii de cultură nu sunt la prima lor colaborare în domeniul restituirii şi valorificării ştiinţifice a operei lui N. Iorga. Recentei cărţi i-au premers: masivul volum intitulat Opere economice – care cuprinde, între altele, 3 istorii ale comerţului (ediţie îngrijită de Georgeta Pentelea, 1982) şi, respectiv, volumul intitulat Studii asupra Evului Mediu românesc (ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, 1984).

Tema locului românesc în Istoria universală a constituit subiectul unui curs ţinut de N. Iorga – prelegeri care au fost stenografiate şi ulterior multiplicate – dar, cum era de aşteptat, s-a preferat traducerea cărţii. Aceasta, ne informează autorul ediţiei, Radu Constantinescu (p. 467, nota 17) a fost redactată – iniţial dictată – de istoric în perioada februarie – aprilie 1934 şi a apărut în 3 volume, sub titlul La place des Roumains dans l’histoire universelle (Bucharest, 1935-1936). Versiunea originală a fost reeditată tot de către Radu Constantinescu, în anul 1980, cu o postfaţă de Virgil Cândea. O avem acum în limba română, într-o ediţie despre ale cărei merite incontestabile vom vorbi la sfârşit şi într-o traducere în care se simt nu numai fraza şi topica lui Iorga, dar şi respiraţia sa, fluxul unei gândiri care se exprimă organic, pe măsură ce se constituie. De aici şi sentimentul de firesc, de viaţă pulsând în acele texte ale lui N. Iorga care au fost iniţial conferinţe, prelegeri sau pagini dictate.

În iarna anului 1934 când Iorga îşi elaborează cartea, era în vârstă de 62 de ani, în momentul strălucitor al maturităţii sale. Moment istoric care coincidea cu o epocă complexă şi frământată – un gânditor vorbea atunci de o lume aflată în „chinurile facerii” – şi cu o situaţie internaţională în care se auzeau regrete, dar şi ameninţări, faţă de rezultatele Tratatului de la Versailles în urma căruia statele Europei se stabiliseră în limitele lor naturale. Nu întâmplător, în aceiaşi ani, un alt istoric, fost elev al lui N. Iorga – Gheorghe I. Brătianu – publica lucrarea, în limba franceză, O enigmă şi un miracol: Poporul Român.

Cum arată şi, cu îndreptăţire, insistă în postfaţă Radu Constantinescu, în 1934 N. Iorga scrie o Istorie a Românilor din perspectiva istoriei universale. Era istoricul şi omul de cultură de la noi cel mai indicat să elaboreze această carte care se adresa unui cititor străin, obişnuit cu un punct de vedere şi cu o bibliografie apuseană, cititor căruia i se părea oarecum firesc să privească cu superioritate (nefondată) orice zonă exterioară Europei apusene, orice cultură care nu purcede din Renaşterea occidentală.

  1. Iorga publicase mai multe istorii ale românilor, între care una în limba germană (1908), după cum publicase mai multe istorii ale literaturii noastre sau două istorii ale artei româneşti, ambele în franceză (una în colaborare cu arhitectul G. Balş: Histoire de l’art roumain, Paris, 1922). Iorga publicase şi istorii ale unor instituţii româneşti, dintre care putem aminti: Istoria învăţământului românesc, Istoria armatei române, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, istorii ale comerţului românesc. Istorii alcătuite pe bază de izvoare date la iveală nu o dată de el însuşi şi editate; ne gândim la volumele de documente – multe culese din arhive străine – sau la cele de inscripţii. Îşi extinsese aria de cercetare asupra trecutului românilor care locuiau în afara graniţelor ţării: Histoire des Roumains de la Peninsule des Balcans (1919) şi tot el publicase Istoria statelor balcanice. Analiza acestor teme era amplasată de savant în zona întregului sud-est european asupra căruia dăduse două sinteze: celebra Istorie a Imperiului Otoman (5 volume în limba germană; 1908-1913) şi nu mai puţin notoria carte The Byzantin Empire. Lor li se adăugau numeroase contribuţii referitoare la această temă, din care e suficient să cităm Istoria vieţii bizantine şi Bizanţ după Bizanţ.

Contribuţia lui Iorga era de asemenea profundă şi vastă şi în privinţa celeilalte zone a Europei, desprinsă ca spiritualitate şi civilizaţie tot din acest Răsărit pe care-l va minimaliza ulterior, dar cu care nu va rupe niciodată raporturile: Occidentul. Nu vom înşirui titluri de cărţi semnate de N. Iorga în acest sens. Ajunge să reamintim însă că scrisese Istoria literaturii romanice (3 volume, 1920) şi-o Istorie a artei medievale (1920). Dar, tot în acest sens, trebuie menţionată temerara încercare, apărută în 4 volume (1926-1928) şi intitulată Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité. Că unele din aceste lucrări au fost depăşite sau că îşi au limitele lor, după cum altele – îndeosebi contribuţia privitoare la Bizanţ – se bucură de o vie actualitate – nu interesează aici. Savantul însuşi spunea, într-una din cugetările sale, că acolo unde se lucrează mult trebuie şi măturat. Citând titlurile de mai sus, am voit doar să schiţăm în câteva linii perspectiva din care aborda N. Iorga trecutul nostru naţional şi din care încerca să desprindă locul, dar şi rolul poporului nostru în context universal.

Locul românilor în istoria universală este o carte de ştiinţă, dar şi o meditaţie care se adresează nu numai specialistului, ci şi omului de cultură, intelectualului în general. Din paginile sale desprindem mesajul unui N. Iorga istoric realist şi filozof al culturii. După cum desprindem calmul savantului care dă glas adesea reflexiilor sale fertile. El respinge şi uneori veştejeşte – cum a făcut toată viaţa – clişeele, prejudecăţile şi legendele care pătrund în scrierea istoriei pentru a romanţa sau pentru a polei cu acel caracter „cruciat” sau „eroic” tipic unei viziuni dinamizante cu orice preţ. Cine cunoaşte cât de cât opera lui Iorga ştie că savantul acorda o mare însemnătate şi acelei istorii care se face singură, zi de zi, din evenimente mărunte, din iniţiative personale; după cum acorda o mare însemnătate factorului psihologic, acelor stări de spirit cum însuşi le numea.

  1. Iorga a constatat astfel că sub dinamica evenimentelor şi influenţelor, dedesubtul impulsurilor exterioare există stratul profund al unui popor. De aceea, în orice moment sau epocă examinată, N. Iorga are grijă să ia act de reacţia acestui strat, reacţie pe care ştie că o va găsi înregistrată în umilul document de viaţă cotidiană.

Aşa se face că N. Iorga nu uită că – am spune – pe lângă râul heraclitian în care apa nu e niciodată aceeaşi sau în spatele lui – există un absolut fix, există constantele unei istorii naţionale – respectiv ale celei româneşti – care îl determină să fie încrezător în destinul poporului său. Poate de aici şi lipsa oricărui accent retoric sau patetic în această carte în care autorul ei spune limpede şi repetă: certificatul de existenţă al unui popor îl reprezintă însăşi existenţa sa.

Prima „constantă” românească este pentru N. Iorga unitatea geografică, spaţială a vechii Dacii. Şi în vremea migraţiilor, şi în decursul Evului Mediu sau al istoriei moderne această unitate va fi o realitate. O vor constata şi vor fi conştienţi de ea atât românii din cele trei ţări, cât şi imperii care vor căuta – rămânând mereu în faza de proiect – să şi-o adjudece în folosul lor.

În aceste date spaţiale organice se va forma un popor şi, ulterior, o atitudine spirituală, o mentalitate existenţială, o cultură care iau ele însele aspect sintetic. Spunând aceasta, Iorga nu „pledează”, ci argumentează cu realităţi, impresionând prin vastitatea ariei care le cuprinde: domeniul limbii, al religiei, al „sufletului românesc” (pe care-l vor invoca numai după câţiva ani filosofii Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu), al toponimiei.

Elementul popular, ţărănesc, contribuie la conferirea unei certe originalităţi şi statului românesc, diferită de statul pe care-l întemeiaseră naţiunile mediteraneene, stat „inspirat de elenism, având modelul lui Alexandru cel Mare şi armătura juridică elaborată de Roma” (p.80). Acesta va fi „statul de la Argeş” (p.153, p. 161) sau „România de la Argeş” (p.154), dar şi Transilvania timpurie sau Moldova lui Ştefan cel Mare. Acest stat, acest popor trăind în unitatea politica a vechii Dacii, neîncetat, reprezintă o sinteza originala, distincta, cu o etnogeneza preponderent romana, care primeşte influenţe din cele doua lumi, retopindu-le însa, apropriindu-şi-le organic. Aceste lumi – orient şi occident – comunica neîncetat între ele, iar provinciile româneşti se afla, cu drumurile şi cu mijloacele lor de comerţ, asupra cărora insista Iorga, la răscrucea dintre ele. Influenţele străine vin şi se duc, agita suprafaţa, dar mult mai rar fondul popular conservator.

Am văzut locul poporului român, aşezat în unitatea sa geografica asemeni miezului în coaja. Urmează să ne oprim, tot din perspectiva lui Iorga, atât de corecta şi de realista, asupra rolului acestui popor. El se manifesta, tot mai pregnant dupa constituirea statelor româneşti, pe doua planuri: primul este cel al dezvoltării proprii, al vieţii, spiritualităţii şi culturii; al doilea este planul extern.

Şi în acest sens Iorga disociază mentalitatea „cruciată” şi „eroică” a Occidentului, de mentalitatea realista a poporului român şi a sud-estului european. Spiritul de aventura atrage rar un voievod, iar mentalitatea „cruciată”, când intervine, este impusa de realităţi şi nu are nimic într-însa de roman cavaleresc. Aceasta „viziune” a apărut ulterior în considerarea istoriei, şi la noi, şi îşi are sursa în influenţa romantica. De altfel, asupra acestui aspect şi urmându-l în spirit, nicidecum în literă pe N. Iorga, a insistat în recenta şi valoroasa-i lucrare, Tradiţia politica bizantină în ţările române în secolele XVI – XVIII (Bucureşti, 1983), istoricul Andrei Pippidi.

Or, din acest Ev Mediu timpuriu şi până la moartea lui Brâncoveanu, voievozii români – încă dinainte de Mihai Viteazu – devin conştienţi de necesitatea refacerii unităţii româneşti în teritoriul vechii Dacii. Vor corela acest lucru cu menţinerea identităţii spirituale, cu păstrarea unor forme, adesea până la mitizarea lor, de viaţa bizantina; cu echilibrul între atâtea tendinţe şi pasiuni, între îndemnuri insidioase care vin dintr-o parte şi dintr-alta. Cu ele sosesc şi influenţele: bizantine, otomane, elene, ruseşti, dar şi italiene, franceze (apusene). Acestea par copleşitoare uneori, şi sunt, însa mai mult la suprafaţa, chiar daca pătrund în mentalitate şi în moravuri. Masa populara, care constituie fondul naţiunii, le selectează  şi cel mai adesea le respinge. Suntem, până la sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, într-o epoca în care domnitorii apărau cu sabia, cu dania şi cu primirea  ospitalieră a refugiaţilor creştinătatea, respectiv Europa căreia îi aparţin în dublu sens. De îndata ce împrejurările vor îngădui, urmând calea „faptului împlinit” (Unirea Principatelor), negocierea diplomatica, dar cel mai adesea lupta plină de jertfe şi sacrificii (Războiul de Independenţa, primul Război Mondial), naţiunea va ajunge, la capătul unui lung drum, sa înfăptuiască acea Românie Mare – moment crucial cu care se încheie de altfel cartea lui N. Iorga.

Cum vedem, din perspectivă universală, Istoria Românilor nu este dominată de gesturi şi acţiuni „magnifice” – deşi acestea nu lipsesc, nu are strălucirea poleita şi spectaculară atât de draga mentalităţii „cruciate” şi nici reflectarea romanţată de cultura în acest sens. Fiindcă o măreţie bizantina exista într-adevăr: o măreţie recunoscută şi cu prisos omagiată de cei cu care conglăsuiam spiritual şi faţă de care am jucat adesea rolul proteguitor de primus inter pares. Exista însa – deşi poate părea paradoxal – şi un eroism al realismului, al eficienţei şi tocmai pe acesta îl pune în lumină, atât cartea lui N. Iorga, cât şi însăşi istoria noastra naţională.

Dar, în această carte a lui Iorga, mai există şi scriitorul. Ne ajută sa ne dăm seama de această excelentă traducere a textului care, deşi „dictat în româneşte de cineva şi tradus cuvânt cu cuvânt în franţuzeşte de altcineva” (p.481) ne este restituit, cum spuneam, într-o limbă deosebit de vie şi proprie lui Iorga. Sunt cunoscute prejudecăţile şi chiar aprehensiunile privitoare la fraza lui Iorga pe care Perpessicius o compara cu un pahar de apa care dă pe de laturi, dar în care tot el recunoştea „pulsul celui mai energic dintre stiliştii noştri”. Este însă fraza unei minţi năvalnice, copleşitoare, de largă respiraţie bărb’tească, frază care îşi este suficientă sieşi.

Prin traducerea  şi tiparirea lucrării lui N. Iorga Locul românilor în istoria universală, sub forma unei ediţii ştiinţifice prevăzute cu un bogat aparat critic, de reală şi fertilă erudiţie, datorat lui Radu Constantinescu, ni s-a redat în deplină integritate o carte de mare valoare şi însemnătate. Această restituire se încadrează etapei care începe, credem, cu anul 1975. După un deceniu de reeditări din opera lui N. Iorga îndeosebi de tip antologie sau de caracter popularizant, s-a început o acţiune riguroasă de retipărire a operei majore a savantului, apelându-se la concursul specialiştilor, al unor cărturari competenţi care nu au întârziat să-şi facă datoria. În acest context, al restituirilor necesare înfăptuite exemplar, distingem, în primul rând, două iniţiative care evoluează concomitent şi care se completează. Cea dintâi este reprezentată de scriitorul Valeriu Râpeanu care ne-a restituit contribuţia – atât de însemnata – de ideolog literar, de memorialist şi cugetător a lui N. Iorga. Şi nu numai pe aceasta, de îndata ce, la Ed. Eminescu a apărut, în 1981, Istoria Românilor prin călători (ed. de Adrian Anghelescu). A doua iniţiativă, luând în considerare istoricul, aparţine Ed. Ştiinţifice şi Enciclopedice. Ambele ilustrează, cum nu se poate mai concludent, categoria acelor fapte de cultură care-i erau atât de dragi lui N. Iorga însuşi.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 4 octombrie 2018

Consiliul Consultativ al Cultelor din România susține referendumul pentru definirea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie