in ,

Nicolae Iorga şi ideea unităţii naţionale

Mai bine de jumătate din opera lui N. Iorga a fost iniţial rostită sub formă de conferinţe, comunicări sau de pagini dictate. Înainte de a deveni „text”, prin stenografiere, aceasta a fost gândire vie, nemijlocită, comunicată pe măsură ce se constituia. De aici şi naturaleţea, prospeţimea unor formulări, comparaţii, imagini, dar şi o serie de inegalităţi  care decurg din tonul colocvial, din digresiuni sau din divagaţii ad-hoc, respectiv din concesiile determinate de circumstanţă. Scopul acestei opere vorbite a lui N. Iorga nu era, adesea, exclusiv unul de transmitere de cunoştinţe, ci şi unul de persuasiune şi de insuflare: istoricul însuşi pomenea de o şcoală a „sufletelor către suflete”. Pentru el, spiritul era mai important decât litera, care adesea rămâne izolată, împietrită; şi mai ziditor. Totodată, Iorga considera că din litera noastră fac parte nu numai textele propriu-zise, ci şi pisaniile, proclamaţiile, didahiile rostite de unii ierarhi.

Reamintim acestea înainte de a ne opri asupra unei cărţi întocmite exclusiv din texte ale lui N. Iorga care, iniţial, au fost prelegeri sau conferinţe. Nu pagini scrise pentru a fi citite dinaintea unui public – cum sunt „lecţiile inaugurale” ale lui V. Pârvan, ci „pagini” gândite, zămislite acolo, dinaintea auditoriului respectiv, constituite socratic.

Volumul intitulat Conferinţe (Ideea unităţii româneşti) apărut la Editura „Minerva” – în colecţia Arcade – a fost alcătuit de istoricul Ştefan Lemny şi de istoricul literar Rodica Rotaru. Tema sa este aceea a unităţii româneşti, privită, în opera lui Iorga, sub forma istoriei unei idei. Ne aflăm în faţa unei antologii binevenite şi competent întocmite.

La N. Iorga, ideea unităţii naţionale a reprezentat mereu o constantă: atât pentru istoric, cât şi pentru îndrumătorul cultural şi pentru omul de acţiune politică care a jucat un rol distinct în perioada premergătoare întregirii naţionale. Iorga era convins – şi timpul avea să-l confirme – că unităţii politice româneşti trebuie să-i premeargă unitatea spiritual-culturală românească. Acest adevăr îl intuiseră înaintaşii (de pildă, reprezentanţii Şcolii Ardelene) şi îl ilustrase elocvent Mihail Kogălniceanu când înfiinţase revista Dacia literară. „Este imposibil – observă Iorga – să realizezi o Dacie politică până nu ai Dacie culturală. O Dacie politică va fi cu atât mai puternică cu cât a fost mai puternică înainte această Dacie culturală. Dar este iarăşi imposibil să existe o Dacie culturală (care, n.n.) să nu aibă imediat consecinţa în domeniul politic” (N. Iorga, Conferinţe, p. 87).

Ideea centrală a lui N. Iorga este aceea că unirile politice româneşti (1859, 1918) nu au făcut decât să întărească o realitate, să o traducă şi în termeni politici. Unitatea naţională românească a existat necontenit şi îndată ce împrejurările au îngăduit-o, ea a fost echivalată şi politic. Istoricul o spune limpede într-o comunicare prezentă la Academie în iarna anului 1920: „Pactul de unire a Principatelor dunărene din 1859, ca şi declaraţiile hotărâtoare din partea ţinuturilor româneşti care în 1918 au adus alcătuirea României întregite, n-au însemnat, în marea lor importanţă, decât consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea neamului nostru”. (p. 213-214; sublinierile autorului).

Apare încă o dată, în felul lui N. Iorga de a interpreta istoria, acel realism organic – termen folosit de M. Kogălniceanu iniţial – care îi este propriu. Unitatea naţională a românilor este un dat, un fapt firesc, iar istoricul întreprinde în demersurile sale o adevărată investigaţie „hermeneutică” care coboară până la izvoarele sau, pentru a-i prelua o expresie predilectă de metodologie – până la celula generatoare a fenomenului.

Există, mai întâi, unitatea geo-politică a vechii Dacii de care sunt conştienţi, nu numai locuitorii şi conducătorii celor trei ţări româneşti, dar şi personajele politice din cele trei imperii limitrofe, care, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ar fi fost ispitite să se realizeze un stat-tampon purtând titulatura de „regat al Daciei”. Un asemenea proiect purta însă o pecete străină. Unirea politică românească reală, consecinţă naturală a unităţii etnice româneşti, trebuia să fie o realizare exclusiv a poporului nostru. Adică, aşa cum s-a şi înfăptuit.

Examinând elementele unităţii noastre naţionale, îndeosebi în cadrul lecţiilor ţinute pe această temă la Universitate în anul 1915 („Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”), N. Iorga evocă şi invocă argumente peremtorii, aşa cum se reflectau în mai multe nivele ale realităţii: limbă, datină, domeniul confesional, structuri administrative. Cu alt prilej, este luată ca simbol al unităţii culturale Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), iar cuvintele pe care le rosteşte Iorga pe această temă – în anul 1920 – au reverberaţie proprie marilor sale imagini: „Căci cartea din 1688 e un monument de limbă, cu totul excepţională; truda tuturor cărturarilor de mai înainte s-a confundat în acest minunat simbol de unitate românească; acolo erau silinţele vechilor tălmăcitori din Ardeal, al îndreptătorilor de grai din Braşov; acolo era întreaga osteneală a călugărilor din mănăstirile oltene şi muntene; acolo era noul avânt de cărturărie superioară al unui Dosoftei al Moldovei; acolo era migăloasa grijă a lui Constantin Stolnicul şi cunoştinţele de greceşte şi slavoneşte din vremea de bogăţie şi mândrie a Cantacuzinului”. (p. 186).

Echivalarea unităţii în unire, în întregire românească a fost un drum lung, presărat cu izbânzi, dar şi cu deziluzii şi amărăciuni, cu sacrificii care au luat adesea înfăţişare de mucenicie. Exemplare sunt în acest sens cele trei conferinţe-pomeniri ale lui Mihai Viteazul sau portretul lui Constantin Brâncoveanu. Istoricul insistă, de asemenea, cu temei, asupra chipurilor – ale lui Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Într-un cuvânt rostit cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea Domnitorului Unirii din 1859, N. Iorga nu numai că zugrăveşte un vast portret al lui Cuza, încadrat în fresca epocii sale, intarsiat pe margine cu observaţii şi cugetări profunde, dar reuşeşte să demonstreze cum domnitorul şi idealul Unirii româneşti se conţin unul în celălalt, îşi sunt cosubstanţiali. „Cuza n-a vrut să fie nici domn, nici preşedinte de republică; vremea l-a scos înainte, acel anonim lucru care se cheamă vreme şi care posedă mai multă înţelepciune, mai multă prevedere decât oricare dintre noi. Fiindcă „vremea” sunt oamenii care nu vorbesc, sunt oamenii care nu se înfăţişează, sunt oameni fără interes, oameni fără ambiţii, care muncesc, suferă şi sprijină pe ceilalţi, şi aceştia de aceea nu muncesc şi n-au de ce să sufere. Şi vremea înseamnă nu numai cei neştiuţi în momentul acela, ci vremea înseamnă şi tot trecutul, milioanele de oameni care îndeamnă din urmă, din mormintele lor (…) şi ea înseamnă şi nesfârşitul număr de oameni din viitor…”

Poate că nimeni nu a reuşit să înfăţişeze unitatea românească în felul în care a făcut-o N. Iorga: ca pe o realitate organică, firească, ca pe un drum a cărui destinaţie nu putea să fie decât întregirea naţională.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 3 octombrie 2018

Sinaxar 4 octombrie 2018