in ,

Nicolae Iorga şi Mânăstirea Cernica

Se poate vorbi de o preţuire aparte, şi chiar de o ,,afecţiune” nutrită  de N. Iorga pentru mânăstirea Cernica. Ne îndreptăţesc să facem această afirmaţie numeroasele menţiuni ale aşezământului monahal din apropierea Bucureştiului în opera marelui istoric şi natura lor. Ne referim atât cele cuprinse în lucrări de sinteză, cât şi în acele articole, studii sau intervenţii consacrate exclusiv Cernicăi. Mai mult, mânăstirea apare pomenită chiar şi în corespondenţa savantului. Faptul acesta ni se pare cu atât mai important cu cât N. Iorga a fost o personalitate de excepţie care a cuprins organic, în opera de istoric şi în paginile de filosof al culturii, aproape toate manifestările de viaţă, civilizaţie si spiritualitate românească. Un motiv în plus pentru a încerca să trecem în revistă paginile consacrate Cernicăi de N. Iorga şi contextele în care o întâlnim în opera sa. Trebuie să spunem că oriunde apare menţionată Cernica de către N. Iorga, ctitoria vornicului Ştirbei păstrează pentru el o constantă: aceea de focar spiritual şi cultural pe care aşezământul l-a constituit îndeosebi în a doua fază de existenţă, adică în epoca stareţilor Gheorghe şi, respectiv, Calinic (1781-1850).

Interesul iniţial manifestat de N. Iorga faţă  de mânăstirea Cernica poate fi pus în legătură şi cu acţiunea desfăşurată de istoric în anii care au premers primului război mondial, acţiune definită de el însuşi ,,un război cultural”[1].  Fiindcă N. Iorga a jucat atunci la noi, între intelectuali, unul din cele mai importante roluri de pregătire a momentului Reîntregirii naţionale. N. Iorga a ştiut – şi viitorul l-a confirmat pe deplin – că unirea naţională a românilor trebuia înfăptuită mai întâi în cugete, că în momentul trecerii la fapte, trebuia să existe la noi o puternică conştiinţă de neam. Continuându-i în acest sens pe înaintaşi, Iorga s-a străduit să le arate compatrioţilor săi că poporul român din toate provinciile are nu numai o unitate etnică indiscutabilă, dar şi o cultură trainică şi originală, ancorată în trecut cu adânci rădăcini.

Acesta a fost obiectivul lui N. Iorga de la începutul veacului şi până la izbucnirea războiului. În acest sens trebuie înţelese: înfiinţarea ,,Ligii culturale”, care număra mulţi intelectuali de la oraşe şi sate, conferinţele sale, programul revistelor editate în această perioadă: Sămănătorul, Floarea Darurilor, Neamul Românesc. Spirit universal şi militant, Iorga a intuit cât de important este aspectul pragmatic al culturii. Într-unul din acele inegalabile medalioane, cuprinse ulterior în Oameni cari au fost, Iorga a definit acest crez şi, adăugăm noi, s-a definit totodată pe sine: „…în societăţile omeneşti – scrie istoricul – se poate trezi oricând simţul către ce e nobil, frumos şi adevărat, şi acest simţ capătă puteri uriaşe, în stare să zdrobească cea mai dibace şi veche alcătuire materială, cu două condiţii: să fie un om – unul singur – în care să se concentreze avântul şi acel om să nu predice de pe cuptor, ci să meargă în cele mai depărtate rânduri ale sentimentelor pierdute şi dincolo chiar de acele rânduri”[2].

Tot în acest context de apostolat trebuie încadrate şi călătoriile întreprinse atunci de Iorga pe tot cuprinsul românesc, inclusiv în ţinuturile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Scopul acestor călătorii a fost contactul cu realităţile la faţa locului, dar şi acela nemărturisit – de a depista, examina, valorifica şi, adesea de a salva de la distrugere sau degradare, documente, manuscrise, obiecte de artă.

Format la o şcoală istorică realistă, venind în urma romanticilor studioşi care nu odată implicau fantezia în demersul lor, pregătind un ideal naţional care trebuie să devină realitate, N. Iorga a fost el însuşi un spirit cât se poate de realist. Cu acest gând, de valorificare a patrimoniul documentar naţional, pe care l-a teoretizat îndelung, a venit şi a revenit de multe ori la Cernica, după cum însuşi o afirmă şi după cum află din unele evocări[3].      În acelaşi sens a înţeles să fie alături de mânăstire în împrejurări vitale pentru ea, cum s-a întâmplat într-o tentativă de deposedare a unei părţi din terenurile sale32bis . Fiindcă „afecţiunea” nutrită constant de savant pentru Cernica nu a pornit dintr-un sentiment întâmplător, ci îşi are într-o motivare cât se poate de obiectivă.

Probabil că N. Iorga a venit prima oară la Cernica în anul 1902, când a apărut articolul său Manuscriptele Mănăstirii Cernica[4] . Vom vedea scopul venirii sale, mai ales că  acum va apărea în viziunea sa acea constantă a rolului cultural al Cernicăi. Iorga o va reaminti ori de câte ori va pomeni acest aşezământ, vreme de aproape patru decenii, adică până în 1939, când va publica articolul iniţial Cel din urmă manuscript de datină artistică în Muntenia.[5]

În cele scrise de N. Iorga despre Cernica în anul 1902 regăsim nu numai spiritul istoricului care defineşte sintetic, al specialistului în cultură veche, dar şi pana scriitorului.                              Încă din primul aliniat, autorul reţine caracterul aparte al aşezării acestei mânăstiri: ,,Mănăstirea Cernica – spunea Iorga – e una dintre cele mai frumoase din Ţara Românească: solidă, de proporţii potrivite, cu măsură în podoabe. Elegantul turn şi biserica simplă şi armonioasă în liniile ei capătă un farmec mai mult prin frumuseţea, de un caracter neobişnuit, al împrejurimilor. Şi aiurea sunt dealuri verzi, livezi ce se coboară în vale, împrăştiindu-şi arborii pe coastă. Ceea ce e însă deosebit aici e că lăcaşul Domnului ca şi chiliile închinătorilor în schima călugăriei se află intr-o insulă, în ostrov, cum se spune în vechile însemnări”.[6]

Descrierea, împletită cu evocarea, continuă într-un ritm molcom, însoţind şi completând parcă proza de inspiraţie istorică a lui Sadoveanu: „Biserica veche, clădită la începutul veacului al XVII-lea de Cernica Ştirbei, biruitorul de unguri, biserica aceasta, închinată marelui sfânt ortodox Nicolae de Miralichia, se află în ostrovul cel mare; iar după trecerea a două veacuri biserica nouă a Sfântului Gheorghe se înalţă, în timpuri de belşug şi înflorire, în ostrovul cel mic. Apa ce le înconjoară pe amândouă, hrănind sălciile ce se împletesc sălbatic, e apa stătătoare pe care o lasă pe câmpul jos râuri leneşe, ce n-au grabă a se revărsa în larga Dunăre”[7] .

Articolul acesta ni se pare foarte important prin referinţa la începuturile mişcării paisiene, atât de propriu definite atunci de Iorga, care, după cum reiese din lectura Istoriei literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), cercetase manuscrisele de la Neamţ. „După 1750 – scrie istoricul – se întâmplă însă în Principate reforma monahismului, care fu îndreptat de câţiva oameni cucernici către o viaţă aspră de rugăciuni necurmate şi muncă neîntreruptă, mai ales cu condeiul. Mişcarea începu în Ţara Românească prin Vasile de la Poiana Mărului; ea urmă în Moldova, cu mult mai multă strălucire, supt conducerea lui Paisie (…) care întemeiase viaţa de obşte la Dragomirna, la Secul şi în sfârşit la Neamţ (…) Activitatea acestor lucrători umili, cu totul uitaţi de prefacerea timpurilor, a fost în adevăr uriaşă…”[8]

În această epocă şi în acest context, arată Iorga în articolul din 1902, începe marea contribuţie a stareţului Gheorghe: „Până atunci la Cernica stătuse numai un cărturar, dar unul neobişnuit şi de o învăţătură deosebită la acea vreme, Macarie, care nu-şi dădea răgaz în tălmăcirea manuscriptelor elineşti ce-i cădeau în mână şi pe care le prefăcea în româneşte pentru a le dărui mănăstirii ce-l adăpostea. Gheorghe va fi privit cu bucurie lucrul veşnic al acestui harnic condei, dar prin îndemnul lui şi altele se puseră în mişcare, al lui Chiriac printre cele dintâi; şi mănăstirea îşi avu o bibliotecă de manuscripte, pe lângă tipăriturile ce se adunau cu îngrijire, care cum eşia. Când Gheorghe muri, lăsând fraţilor săi, în fiinţă sau viitori, sfaturi bune pre paginile unui testament, a unei diate duhovniceşti, care e un adevărat tratat, urmaşul său Calinic îl înlocui cu vrednicie”[9] .

Formulam mai sus presupunerea că N. Iorga ar fi venit prima dată la Cernica în 1902 – data apariţiei articolului din care am citat. În 1901, N. Iorga publicase Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), pe care am menţionat-o deja. În al doilea volum din lucrare[10] (cap. VI: Literatura religioasă în perioada a treia), există câteva pagini consacrate lui Paisie de la Neamţ şi ucenicilor săi fără a se stabili însă vreo legătură cu Cernica. Nu se spune nimic nici de Diata stareţului Gheorghe, nici de mişcarea culturală de la Cernica. În schimb, şi stareţul Gheorghe şi Calinic sunt evocaţi, dimpreună cu opera şi personalitatea lor, în volumul al II-lea din Istoria Bisericii Româneşti (vol. II, p.170 şi, respectiv, p. 237)[11], lucrare apărută în prima ediţie, în 1908. Revenind la articolul din 1902 al lui Iorga, să îndreptăm o afirmaţie a istoricului: nu ,,când Gheorghe muri”, cum am citat mai sus, scrise el Diata (a murit în decembrie 1806), ci atunci când s-a îmbolnăvit greu, în iarna anului 1785[12].

De ceea credem că N. Iorga a cunoscut îndeaproape Cernica începând cu vizita al cărei rod a fost nu numai publicarea articolului din anul 1902, ci şi salvarea a 2500 de manuscrise cernicane prin aducerea lor la Biblioteca Academiei. În depozitul ei, existau în 1928, potrivit afirmaţiei lui D. Furtună[13], aproximativ două mii cinci sute de manuscrise copiate sau elaborate la Cernica. Să transcriem însă concluziile lui N. Iorga formulate la sfârşitul unei zile în care examinase şi triase, ajutat de Ioan Bogdan şi de un student, ceea ce rămăsese din biblioteca marii mânăstiri: „Manuscriptele greceşti, câte vor fi fost, au dispărut toate. Unele româneşti au fost strămutate de la Cernica fără să fie, din fericire, pierdute pentru ştiinţă. Dar în odăiţa bibliotecii se mai află nu mai puţin de 2500 manuscripte”. Sunt acelea care, prin grija lui N. Iorga, vor lua drumul Bibliotecii Academiei.

În anul 1905, N. Iorga publică, la editura bucureşteană ,,Minerva”, volumul Sate şi mănăstiri din România – una din acele cărţi – dare de seamă tipice pentru epoca în care istoricul a cercetat numeroase monumente, arhive, aşezăminte şi lăcaşuri, descifrând pisanii de o mare valoare. Este o carte de constatări, scrise necăutat, adesea conţinând notaţii telegrafice. Mijloacele sunt ale scriitorului cu talent evocator. Revenind la Cernica, aşezământ căruia i se consacră doua pagini[14], Iorga deplânge ruinarea aşezământului confruntat cu grele lipsuri. Există o evidentă deosebire de ton între însemnările din 1902 şi acestea din urmă: ,,Ce cimitir de minţi moarte, dintre care unele n-au trăit niciodată ! Şi totuşi cimitirul a fost odată un loc de muncă şi de lumină. Călugării de la Cernica au intrat în marea mişcare paisiană de îndreptare spre lucrul cu gândul a călugărimii; ei au scris şi au tălmăcit, îmbogăţind literatura noastră din veacul al XVIII-lea. Între dânşii a trăit marele Macarie grămăticul, care avea o mare faimă de învăţat şi a îndreptăţit-o prin lucrări multe şi felurite. Până în veacul ce s-a închis abia dăunăzi, Cernica, care păzea cu scumpătate o mare bibliotecă, a dat prinosul ei literaturii româneşti: aici şi-a petrecut ultimii ani dintr-o viaţă întrebuinţată pentru a învăţa pe alţii, Naum Rîmniceanu, cronicarul cel din urmă al Ţării Româneşti. Astăzi Cernica primeşte morţi din oraşul vecin, de luminile căruia nu se împărtăşeşte deloc. Din jos de biserică, e un lung şi încurcat cimitir, în bogăţia florilor sălbatice, sub seninătatea cerului albastru, care înlătură orice gând de moarte, orice semn de jale. Monumentele fără gust, inscripţiile şterse, cununile de mărgele negre şi de flori decolorate, inscripţiile stângace sau trufaşe nu ating inima. Şi te plimbi prin această ţernă care apasă deasupra celor ce au fost oameni, cum te-ai plimba prin cine ştie ce colţ fericit, uitat de lume, al unei grădini publice”.

Amărăciunea lui Iorga era atunci provocată nu numai de starea Cernicăi, ci şi de starea altor mânăstiri pe care le vizitase cu câteva luni înainte de scrierea cărţii. Nu la puţine – fie în Moldova sau în Muntenia – întâlnea ruină, lipsuri, sărăcie materială. Iorga, care preţuia atât de mult cultura monahală desfăşurată între zidurile de chinovie românească, ca şi arta bisericească, era îndurerat de cele văzute. Intuiţia sa că seninătatea cerului albastru de deasupra Cernicăi ,,înlătură orice gând de moarte, orice semn de jale”, avea să se dovedească îndreptăţită. Până atunci aveau să treacă însă ani.

Să urmărim un alt text al istoricului în care este implicat trecutul glorios al acestei mânăstiri. Publicat în Floarea Darurilor, în anul 1907[15], textul se intitulează „Vechile biblioteci româneşti – sau ce se cetia odinioară în Ţările Româneşti” – şi este împărţit în trei secţiuni: Bibliotecile din mănăstiri; Bibliotecile boiereşti; Starea de astăzi. Străbătut de un fior liric, articolul lui Iorga – nu ştim dacă a fost reeditat – pune în lumină farmecul şi valoarea culturii noastre şi instruieşte asupra circulaţiei manuscriselor şi tipăriturilor în Ţările Române. Se explică o serie de noţiuni, mai puţin cunoscute publicului din zorii secolului nostru, cum ar fi cele de Sbornic, Chiriacodromion, Lafsaicon, Pateric, Minei sau Cazanie. Oricine citeşte paginile respective înţelege cât de familiarizat era N. Iorga cu literatura veche şi cu terminologia monastică şi, respectiv, teologică. Şi în acest loc este evidenţiat rolul jucat de Cernica. Se aleg, de fapt, două biblioteci mânăstireşti etalon: Neamţu şi Cernica. „…în Ţara Românească, scrie istoricul, îndreptarea dată de reformatorul rus (Paisie, n.n.) fu primită la schitul Poiana-Mărului din judeţul Rîmnicului-Sărat şi la marea mănăstire Cernica, de lângă Bucureşti, care învie prin această orânduire nouă şi luă cel dintâiul loc printre mânăstirile răspânditoare de cultură, până simţitor după anul 1830, când se deschide o eră nouă, – pentru mânăstiri însă una cu totul nenorocită”. Mai jos, Iorga pomeneşte de condiţiile cu totul improprii în care zăceau resturile bibliotecii cernicane şi de intervenţia sa întreprinsă la Neamţu şi Cernica: ,,Aceeaşi soartă de a scăpa de pieire lucruri literare (…) am avut-o şi faţă de biblioteca din Cernica. Aici culesese în ultimii ani cine voise; într-o cămăruţă din vârful unei scări, deasupra unui cuptor, erau aşezate pe scândurele, ca şi la Neamţu, manuscriptele ieşite din buna străduinţă a paisienilor acestora munteni. Printr-un geam spart pătrundea o lumină slabă; câte un călugăr cu ştiinţă de carte veche şi cu dor de a citi venia din când în când să ia unul din volumele însemnate cu frumoasa pecete a egumenului Calinic;  îl dădea înapoi dacă şi când voia. De aici au plecat la Academie toate manuscriptele”.

De reţinut preţuirea acordată de N. Iorga Sfântului Calinic. Tot Iorga va tipări în a sa Revistă istorică două însemnări autografe ale acestui model de ostenitor şi ierarh. Le găsim într-un număr din 1922 al revistei amintite[16]. Prima se referă la sfârşitul unei alese făpturi duhovniceşti din chinovia Cernicăi: Pimen, care, scrie Sf. Calinic ,,au răposatu (…) cu o minunată săvârşire: că după ce şi-au săpat groapa cu patruzeci zile înainte, apoi, la 29 ale lunii, au slujitu Sfânta leturghia şi înu 30 s-au săvîrşitu fără nici o durere, şăzându (de) vorbă cu mine, s-au datu duhulu înu mâinile lui Dumnezeu”. Însemnarea are o simplitate şi o fineţe lirică evidentă şi, totodată, confirmă acelaşi episod descris mai pe larg, dar tot cu talent, de Casian Cernicanul în cartea sa din 1870, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldoroşani. Cealaltă însemnare, mult mai largă, priveşte date foarte preţioase din bibliografia ierarhului. Tot în Revista istorică, dar într-un număr din 1920[17], Iorga publică o inscripţie datată 1 septembrie 1795, aflată în trapeză. Cu acelaşi prilej, istoricul reproduce textul unei file, aflată şi descoperită într-un Chiriacodromion (Evanghelie învăţătoare), însemnare în care se vorbeşte de cele „trei chipuri” de interpretare a Scripturii: „istoricesc”, „analoghicesc”, „aligoricesc”. Urmează menţiunea că fila respectivă a fost depusă la Academie. Din alegerea cuvintelor menţionate, remarcăm la N. Iorga acelaşi simţ al detectării şi evidenţierii citatului revelator.  Această metodă îl va face pe G. Călinescu celebru, iar maniera sa va fi imitată de urmaşi. În fine, tot într-un număr din Revista istorică (1932)[18] N. Iorga recenzează favorabil, dar pe scurt, a doua carte consacrată Mânăstirii Cernica.

Dacă aceste contribuţii privesc totuşi domenii de specialitate – culturală şi literatură veche, istorie monahală – N. Iorga nu uită nici raportul dintre publicul larg – atât autohton, cât şi străin – recomandându-i acest aşezământ, care, pe lângă caracterul de vatră de cultură, îl avea şi pe acela de muzeu bogat. În 1935, N. Iorga includea Cernica între monumentele pomenite în Guide historique de Roumanie. Reproducem însă textul românesc, echivalat de chiar una dintre fiicele autorului[19]: ,,La o oarecare distanţă (de mănăstirea Pantelimon, n.n) e marea mănăstire Cernica (zidită de Cernica Ştirbei, la începutul secolului al XVII-lea; mormântul familiei, într-un cimitir foarte amestecat). Două biserici: prima, în mijlocul chiliilor, frumoasă clădire de pe la 1830, cu ferestrele ornate; morminte de episcopi, două minunate icoane de pe la 1800; trapeza călugărilor (sala de mâncare) păstrează câteva coloane din vechiul edificiu; peste pod, a doua biserică oferă o frumoasă vedere a chiliilor pe malul lacului. Se mai păstrează resturile unei bogate biblioteci ale cărei manuscripte au fost transportate în parte la Academia Română; s-a instalat la Cernica o tipografie pentru opere religioase”.

Tipografia amintită în textul de mai sus era salutată de N. Iorga încă din faza de proiect. Spuneam, la început, că Cernica era menţionată şi în corespondenţa istoricului. În a doua din cele 19 scrisori adresate lui Miron Cristea se poate citi, sub data de 23 noiembrie 1922: „Înalt Preasfinţite, // Abia acum mi se arată scrisoarea prin care-mi daţi veşti privitoare la mănăstire şi mai ales aceea despre noua tipografie de la Cernica. Demult doream ca acest frumos lăcaş să se întoarcă la tradiţiile de cărturărie ale învăţatului Macarie…”[20]. Miron Cristea, iubitor de cultură, pentru care N. Iorga a nutrit o preţuire constantă şi vie, a făcut mult în sensul celor amintite de Iorga. Tipografiei respective îi va fi o vreme director călugărul-scriitor Damian Stănoiu şi tot pe el îl va însărcina Mitropolitul Primat să scrie istoricul aşezămintelor (va scrie 4 monografii) din Arhiepiscopia Bucureştilor[21].

Ultimul titlu al lui N. Iorga în care vorbeşte despre Mânăstirea Cernica, cu un an înaintea morţii sale tragice şi nedrepte, este descrierea unui manuscris ornat, analizat pe mai multe pagini de revistă. Se acordă atenţie îndeosebi ilustraţiilor, însă frapează altceva: simetria de sentimente şi delicată apreciere dintre articolul publicat de Iorga în 1902 şi acesta datat 1939. Amândouă încep în acelaşi ton liric şi evocator. Iată, deci, primul pasaj al acestuia din urmă: ,,Un prieten (…), scrie N. Iorga, mi-a dăruit acum în urmă o lucrare de artă, făcută şi păstrată mai multă vreme desigur la Mănăstirea Cernica, în care se întâlneşte imitaţia celor mai frumoase împodobiri ale vechilor manuscripte şi reproducerea naturii aşa cum au văzut-o călugării anonimi şi, în acelaşi timp, ca o amintire a acelei arte orientale a Persiei, care ni-a dat în chiparoşii şi candelele sale săpate în stuc pe păreţii bisericuţii de la Fundenii Doamnei lângă Bucureşti, o rară înfăţişare a influenţei pe care a exercitat-o asupra noastră această strălucită artă, creaţie a unui popor aşa de deosebit de al nostru”.

Departe de noi pretenţia de a fi epuizat toate textele din opera lui N. Iorga în care se fac referiri la mânăstirea Cernica. Unele surse le-am lăsat deliberat deoparte[22]*. Paginile lui Iorga despre Cernica gravitează firesc, ca o temă cu variaţiuni, în jurul câtorva constante: rolul acestui aşezământ de focar de cultură şi spiritualitate românească şi personalităţile sale majore: stareţul Gheorghe şi Sf. Calinic.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

[1] N. Iorga, Oameni cari au fost (articole care pot să rămână). Amintiri şi comemorări, Vălenii de Munte, 1911, p. III-IV.

[2] Ibidem, p. 282-283.

[3] Atanasie Mironescu, Istoricul Mănăstirii Cernica, Bucuresti, 1930, p. 202-203; “…d. Iorga (…) venise des pe la mănăstire pentru cercetări istorice”.

32bis Atanasie Mironescu, loc. cit: “D. Iorga, pe atunci preşedinte al Camerei, a binevoit a veni la Mănăstire într-o Duminică din Noembre 1919, însoţit de însuşi d. Ministru al Domeniilor, Mihalache, care, probabil îndemnat de d. Iorga, a chemat la faţa locului pe săteni şi i-a  făcut să’nţeleagă că nu se poate deposeda mănăstirea de pământul ei”.

[4] În “Biserica Ortodoxă “, XXVII (1902), nr. 2-3, p. 207-234.

[5] În “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, iulie-septembrie 1939, p. 133-140.

[6] N. Iorga, Manuscriptele Mănăstirii Cernica….,passim.

[7] Ibidem.

[8] N. Iorga, Manuscriptele Mănăstirii Cernica…., passim

[9] Ibidem.

[10] Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 316-321.

[11] Cf. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1932.

[12] Calinic Argatu, O dată importantă în istoria monahismului românesc: ,,Diata stareţului Gheorghe de la Cernica (februarie 1785), în ,,Telegraful Român”,  Sibiu, 1 iulie 1985, p. 3-4.

[13] D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în Mănăstirea Cernica şi Căldăruşani. Cu un scurt istoric asupra acestor mănăstiri, Bucureşti, 1928. Autorul afirmă la p. 83: ,,Am citat numai pe aceşti smeriţi monarhi prescriitori şi accentuam că, oricât de necunoscuţi s-ar părea, dar fiindcă muncii lor modeste se datoresc cele 2500 de manuscrise de la Academia Română, diferite de altele încă, – ei îşi au însemnătatea lor, şi anume o însemnătate foarte reprezentativă pentru lămurirea mişcării paisiene de la Cernica”.

[14] N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905, p. 206-230.

[15] Floarea Darurilor, anul I, nr. 2, p. 65-71.

[16] “Revista istorică”, an VII, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1922, p.78-79.

[17] “Revista istorică”, an VI, Nr. 10-12, oct.-dec. 1920, p. 269.

[18] “Revista istorică”, an XVIII, Nr. 4-6, aprilie-iunie, 1932, p. 171-172.

[19] N. Iorga, Conducător istoric la Bisericile din Bucureşti şi din împrejurimile apropiate, Bucureşti, 1935, readucere după “Guide historique de Roumanie”, de Liliana Iorga.

[20] Idem, Corespondenţă, vol. I, ediţia îngrijită de Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1984, p. 356-357

[21] Calinic Argatu, Damian Stănoiu monograf, in almanahul estival ,,Luceafărul”

[22] N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, ediţie îngrijita de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 498, p. 541, p. 597. Sunt pomeniţi câţiva călători străini din sec. Al XIX-lea care dau şi relaţii despre Cernica. Un alt exemplu: în ,,Neamţul Românesc”, an XIV, 14 apr. 1919, p.1 într-un articol semnat de N. Iorga şi intitulat Comori neştiute, autorul laudă sculpturile de la uşi, ancadramentul ferestrelor bisericii Sf. Gheorghe de la Cernica şi menţionează elogios sfeşnicele ţărăneşti din epoca Sf. Ierarh Calinic.

* Vezi Alexandru Stănciulescu-Bârda, Revista ,,Biserica Ortodoxă Română” la  110 ani de la apariţie (1874 – oct. – 1984),  în ,, Biserica Ortodoxă Română”, CII (1984), nr. 8-10, p. 645-659. Menţionăm că prezentul articol priveşte aceeaşi perioadă: 1874-1984

Sinaxar 1 octombrie 2018

Mesaj Arhieresc la începerea Anului Universitar 2018 – 2019