in ,

Nicolae Șuță din Domneștii Argeșului: Jurnalul de campanie

Ce înseamnă să scrii!? Scrisul este o mare minune, ca și oamenii care scriu. Dacă nu se scria Biblia sub inspirația Duhului Sfânt și dacă scriitorii sfințiți și cronicarii în decursul veacurilor, nu ne lăsau din scrisul lor, noi, astăzi, nu aveam o știre despre viața culturală a vremurilor trecute. Sigur că nu poate fi toată lumea scriitor, deși, pe la casele noastre se spune adesea că: „tot românul este poet”.

-No`mă, da` cum spui tu  că tot românul e poet?

-Păi da! Este un om bogat în cuvinte  și două daraburi de timp îți tot arată cât de bogați suntem în tradiție din vremurile acelea de demult. Dacă ești poet, asta nu înseamnă să scrii, trebuie să știi pe de rost! No`, priceput-ai  amu, cum stau hăpt lucrurile? – zise ardeleanul pus pe șotii.

-Priceput! Priceput! Dar dacă scrii, mai rămâne câte ceva, dar așa niciun darab de literatură n-ai să mai vezi! Pricepi tu, șogore?

-Dar cei care scriu, nu-s poeți, bade Gheorghe?

-Păi, nu-s poeți! Ca să fii poet, harul vine de sus, de la Dumnezeu, drăguțul! Iar cei care scriu, scriu ca să se țină minte, că n-au rost de ținere de minte. Auzi tu ce vorovesc eu, șogore?

-Noi doi, șogore, suntem cumnați, nu?

-Da bade Gheorghe!

-Dacă ai fi scris cum am mers amândoi la Ierusalim, tu ai fi fost numit scriitor! Dar eu nu-s scriitor, că am făcut o poezie și o știu pe de rost și atunci eu sunt poet. Ori scriu, ori nu scriu! Știu totul pe de rost! Pricepi cum e asta?

Așa se înțelegeau cei doi ardeleni asupra a ceea ce numim poet și scriitor. Oricum, scrisul rămâne, iar cu ținerea de minte este mai greu. Asta, de bună seamă, o înțeleg toți aceia care scriu.

Unii scriu pentru dragul de a comunica, alții scriu pentru istoria scrisului momentelor mai importante din viață, iar alții scriu de dragul scrisului, fără să se gândească, nici măcar in vis, că însemnările lor ar interesa pe cineva în vreun fel, decât sincera destăinuire.

Cine și-ar fi închipuit vreodată că, jurnalele celor doi prieteni, vecini de sat – Domnești și Slănic – Nicolae Șuță și Bădescu Gheorghe, vor fi găsite după ani și ani și că vor vedea lumina tiparului, chiar înfrățite într-un volum festiv, la o sută de ani de la Sfânta Mare Unire, pe care ei au visat-o și pentru care au luptat?

*

Jurnalul ofițerului Nicolae Șuță din Domnești începe din ziua de 25 martie (fără a menționa anul), cu relatarea veseliei că s-a încheiat instrucția tinerilor pentru a merge ca ostași pe fronturile României.

Școlirea tinerilor români era asistată și de un maior francez, care între altele a arătat rolul cel mare pe care îl are suferința la făurirea victoriei.

„Ați face datoria în aceste timpuri, e nimica toată, a face fapte strălucite e ceva, dar a suferi zi de zi, ceas de ceas, aceasta e totul.”

Și continuă:

„De îndată am și plecat spre front cu trenul, care din păcate era într-o stare mare de necurățenie. Mulți s-au urcat pe acoperișul trenului, ceea ce le amintea de drumul Pitești-Curtea de Argeș, făcut la fel în ziua înmormântării Regelui Carol I al României.”

Școala pe care au făcut-o a fost în Botoșanii Moldovei. La prima oprire în Pașcani, Nicolae Șuță scrie despre gara aglomerată de mulțimea de ostași români și ruși, iar mâncarea obișnuită era doar ceaiul și fasolea: ceaiul se făcea repede, iar fasolea făcută în cazane mari, se păstra la rece mai multe zile și era, ca și astăzi, mult hrănitoare.

Când a ajuns la Miclăușeni, el descrie locul  astfel: „Un parc în mijlocul căruia e castelul lui Dimitrie Sturdza, un castel boieresc, care nu se impune atât prin mărime, cât mai ales printr-o  simplitate elegantă și un ansamblu de contururi și podoabe artistice.” Vădit semn că, Nicolae Șuță avea cunoștințe elevate de arhitectură și făcea o descriere ca și cum ar fi fost un specialist în materie.

Amintește și de fratele lui, care era pe front. Era Paștele dătător de speranță: „După masă asistăm la horă, veselie ca în zilele bune, râs și glume și rareori câte au oftat pentru cei de acasă. E sărbătoare ca în orice an. Mulțimea nu poate fi tristă!”

Scriitura lui Nicolae Șuță atinge cote literare. Vizitează în grabă mormântul lui Vasile Alecsandri de la Micești. Face câte o serată literară cu colegii de pe front, citind poezii, iar despre colegul său, face o însemnare în deplină maturitate: „Spre deosebire de alți poeți, nu cred că producțiile vor rămâne posterității, afară de câteva, pe care avea de gând să le adune într-un volum.”

Ca și colegul și prietenul său, Gheorghe Bădescu de la Slănic, are „patima cetitului”, chiar pe front, împrumută cărți de la Mihalache, alt cărturar, care citea cu nesaț în toate zilele, când are liniște pe front.

Despre acest Mihalache are numai cuvinte frumoase de apreciere: „Ce cultură simbolistică aprofundatoare! Ce memorie aprofundată are pentru versuri! Zile întregi cred că n-ar termina de recitat. Câte poezii simbolice știe! Ca semn exterior, ochii sunt în special de poet. Nu știu cine i-a spus într-o dedicație: În ochii ți-e infinitul. La caracterizat foarte bine.”

În continuarea jurnalului, face însemnări, precum aceasta: „Zilele următoare, mă întâlnesc cu aproape toți consătenii. Ce puțini au mai și rămas! Din aproape 100 câți au fost la început, au mai rămas aproape 10 -20. Din rudele mele nimeni. Mari sunt sacrificiile războiului! Familia noastră multe pierderi are.”

Nu uită, desigur, să aștearnă pe hârtie și părerile lui despre colegii, Botez și Mihalache, scriitori la Viața Românească, menționând că, Botez este „foarte cult și are har frumos de a povesti.” „Am  asistat la dese discuții cu Mihalache, de asemenea. Amândoi familiari!”

Jurnalul ținut de Nicolae Șuță din Domnești abundă în detalii ca: discursul Regelui Ferdinand, toastarea pentru România de mâine care va fi mai mare și mai bună; construirea de bordeie în pădure, în pământ, căptușite cu trunchiuri de copaci; hrana din pește proaspăt din râul Putna și fragi proaspeți din pădure; despre soldații ruși, în număr foarte mare, cărora le plângea de milă; și culmea, plin de euforie, nota: „E viață plăcută pe front! Poziție admirabilă, păduri strălucitoare în roua dimineții, cer pătrunzător…, totul contribuia în a face viața plăcută, față de cea a restului din sat, care executau exerciții plicticoase pe batalion și regiment.”

Emoționante sunt însemnările, care anunțau biruințele de la Mărășești: „Într-una din seri, comandantul Regimentului ne cheamă la el și cu multă însuflețire ne spune că, ofensiva noastră a început: armatele noastre și cele ruse au spart frontul la Mărășești, luptele continuă pline de speranțe pentru noi. S-au luat foarte mulți prizonieri, material de război, iar inamicul se retrage în defensivă; frontul se lărgește și se adâncește pe fiecare zi. Toți se bucură de această veste.”

Îmi amintește de episodul cu lupta de la Rovine, între Mircea și Baiazid: „Cât de bine luptă ai noștri și cum se retrag nemții, lăsând în drumul lor totul: muniții, arme, tunuri, mitraliere. Trecem prin locuri dezrobite de armata noastră (cu armatele rusești nu vor să mai lupte) și auzim cum s-au purtat nemții: totul li s-a luat și li se dă numai doar jumătate de kilogram de mălai pe zi, cu plată. Erau siguri că vor rămâne în locurile astea cel puțin până la venirea păcii și de aceea cultivaseră cu îngrijire și pricepere, tot ceea ce se putea cultiva. Armatele lor n-au dat niciun ajutor, ci toată munca se făcea de populația noastră, care era amenințată și torturată, dacă ar fi lipsit în vreo zi de la muncă. Nici ziua de Paști nu le-a fost lăsată liberă. Erau pedepsiți aspru copiii și oricine s-ar fi atins de mere, prune, pere. Totul era inventariat. Dar s-au găsit oameni de-ai noștri, care au fost mai asupritori decât străinii; ei destăinuiau tot ce era ascuns și conduceau cu atâta asprime… și tot ei, le aplicau pedepse celor care nu erau pe placul lor. Dar a sosit și pentru ei ziua!”

Mereu cozile de topor!

Așa, mi se povestea în Transilvania de unii români trădători, puși primari, ziși birăuri, care se purtau necruțători cu bieții români, confrații lor de un neam. Vorba populară: străinul îți scoate un ochi, neamul tău, pe amândoi!

După ce, cu grele mâhniri arată metehnele unora, are și pentru nemți următoarele considerațiuni: „Un singur lucru vrednic de copiat au lăsat nemții în urma lor: gospodării îmbunătățite, magazii tainice, bucătării igienice și deși, de la dușmanii noștri în privința gospodăriei ar trebui să-i imităm, nu o facem. Dacă ei, care știau că nu vor sta multă vreme la noi și-au făcut construcții așa de solide, dar noi, care știm că orice îmbunătățire adusă, ar fi folositoare și nouă și copiilor noștri, și de aici înainte, tot numai cârpăceală vom face. Avem mult de învățat de la ei în această privință.”

Notele din Jurnalul domnișanului nostru argeșean, Nicolae Șuță, sunt de mare claritate și cu caracter vizionar.

Mare bucurie încarcă sufletul cronicarului nostru argeșean, atunci când, descrie natura: „Urcăm cărările munților, care pe cât de anevoioase sunt de urcat, pe atât sunt de minunat de frumoase. Niciodată, n-am avut ocazia să văd piscuri așa de înalte, păduri seculare, pârâiașe cristaline și nu știi ce nu este de admirat pe crestele munților. Și vii și te gândești că locurile acestea, imposibil de uitat prin frumusețea lor, servesc acum de arena celui mai nebunesc război, ce s-a putut închipui… În geografia noastră militară erau trecuți munții Sovejii, ca munții pe care nu poți lupta în niciun anotimp. Iată, că tot nouă, care am învățat acest lucru, ne-a fost dat să dăm cea mai categorică dezmințire cărții, luptând pe ei.”

Evocare impresionantă! Pană de cronicar inspirat! Scrie imediat cum simte, cum gândește și mai ales cu un realism lingvistic debordant.

Se trezește din visarea meditativă: „În jurul meu bubuie tunul; schijele cad în apropiere! Mă uit lung la schija mai îndrăzneață venită până la picioarele mele și gândesc că pe muchiile ei colțuroase, putea fi scrisă moartea mea. Schije de acestea rătăcite, câte corpuri fragede n-or fi băgat în pământ și mai ales câți ochi n-or fi transformat în izvoare nesecate de lacrimi?!”

Până aici jurnalul cronicarului Nicolae Șuță din Domnești nu are nici o datare, cum, spre exemplu, la camaradul și vecinul său de vatră pământească, Gheorghe Bădescu din Slănic, nu se întâmplă acest lucru.

Iată că apare și un început de datare: 27 iulie 1917, când scrie: „Azi a fost Pantelimonul (deja se prăznuia pe stil nou). Ce era anul trecut pe vremea asta! Ce generale schimbări! Nu aduce veacul, ce aduce anul!”

În 28 iulie 1917, găsim în jurnalul de război vești triste în privința pierderilor de vieți omenești, iar pe 29 iulie 1917, cronicarul nostru argeșean, descrie: „Trupele ruse, stăpânite de același spirit revoluționar- anarahist…refuză să lupte și pe frontul nostru!”

După mărșăluiala prin pădurile întunecoase ale munților: „Dis de dimineață suntem în satul Soveja, sat mare, cu case frumoase, grădini cu meri și pruni încărcați. Îmi atrage atenția o vilă clădită sub poalele munților, situată pe un platou ce-i oferea o priveliște vastă cam în toate părțile. E „Hotelul Județului”. Lumea simte ceva de retragere cu o zi înainte, căci văzuseră tancurile plecând. Acum era sigură și tot nu-i venea să creadă: „Poate i-o putea opri! Poate s-or suci lucrurile! Ce bun de Dumnezeu!”

Soarta frontului era nesigură. Ca-n război! Azi biruința, iar mâine doi pași înapoi, fapt ce aducea mare deznădejde bieților români, care, azi, erau  eliberați, dar peste câteva zile, iarăși ocupați de oștirile inamice: „Ce nefericiți se simțeau. După câteva zile să-i lase iarăși dușmanului; obiect de probă și tortură. Ne aruncăm ochii de jur împrejur și vedem vâlvătăi imense, înălțându-și limbile de foc în văzduh. Erau numeroase păduri cărora li se dăduse foc, să poată servi ca trecere vrăjmașului. Pentru a doua oară erau distruse și mâine, iar poimâine vor fi pentru a treia oară construite, pildă elocventă de nestatornicia lucrurilor.”

În ziua de 1 august 1917, avea să se întâmple o rupere de front, iar cronicarul surprinde astfel nenorocirea: „Credeam că totul s-a liniștit, Însă, ca din pământ se producea zarvă și o zăpăceală infernală. Strigăte de încurajare, dar mai ales țipete disperate, amestec de frică și curiozitate, până când, o voce stridentă se aude: nemții au rupt frontul. Au fost de ajuns aceste cuvinte, care repetate de sute de guri, produc cea mai amețitoare debandadă pe care am văzut-o și pe care spun cei mai vechi, numai în retragere s-a mai întâlnit. Toți își iau efectele în spate. Încearcă să fugă, dar cad peste cei din fața lor. Noroc că ne-am găsit în mijlocul lor mai mulți ofițeri, care prin hotărârea ce ne-o vedeai pe față, dar mai ales prin amenințarea cu revolverul, am reușit să-i oprim. Ocupam o poziție la întâmplare, o părăsim, apoi, o alta, până începem să ne fixăm mai statornic pe o poziție bună de luptă. Artileria începe să bată. Ca prin minune am scăpat secția neatinsă de câteva obuze căzute la câțiva pași. Ce se întâmpla pe sus pe creastă de unde venise dezordinea, nu știu! Destul că, odată cu lăsarea liniștită a amurgului, cobora și asupra noastră, hotărârea liniștită, dar nestrămutată de a lupta până la unul!”

O adevărată epopee!

Dar în câteva zile, aveau să se întâmple nenorociri mari pe front. Se împlinise un an de la ordinul de mobilizare generală. Pierderile de pe ambele fronturi erau imense. Consemnează Nicolae Șuță: „În zilele astea sângeroase, când fiecare unitate își înregistrează cu ardoare morții și răniții săi, orice veste despre pierderea cuiva nu te impresionează. Aveam prea multe ca să le mai putem însoți cu regretul nostru. Sufletul ni s-a asprit ca al groparilor, văzând zilnic atâtea morminte proaspete închizând trupuri tinere, care au fost ursite să moară în floarea vârstei.”

În câteva clipe de liniște și sub aura sărbătorii Schimbării la Față de pe Muntele Taborului a Domnului nostru Iisus Hristos, așterne pe hârtie câteva gânduri: „Când oamenii erau buni și temători de Dumnezeu, au făcut din aramă clopote. Dar a trecut timpul și oamenii se înrăutățesc și din cuvioși cum erau, devin sălbatici și dornici de sânge. Blândul miel se face fiară sângeroasă. Mâna lor care strânge degetele sfios spre a-și face cruce, se încleștează satanic în jurul pumnului însetoșat de sânge. Urechea lor vrea în locul sunetului blajin al clopotului, bubuitul asurzitor al tunului!”

Of! Părăsiți pe satana și întoarceți-vă fața spre Blândul Iisus! Turnați iarăși arama…în cuvioase clopote!

Mirosiți iarăși fumul de tămâie al cădelniței și lăsați-vă pentru totdeauna de duhoarea infernală a fumului de tun!

Dar înainte de a dori pacea, trebuie să avem victoria.”

Așa se încheie însemnările de ziua Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos.

Luptele continuă!

La 8 august 1917, primește comanda pentru cotele înalte din munți (891). În fața ochilor sunt imagini jalnice: „Unde te uiți vezi urmele jalnice pe care le lăsaseră încleștatele lupte de două zile: nemți neîngropați, unii abia acoperiți cu frunza pe care s-a întâmplat să calci, muniții și arme aruncate, efecte ciuruite și pline de sânge, copaci doborâți sau străpunși de gloanțe și schije. O priveliște care pentru alții o fi evocând clipe de avânt și îndărătnicie de a înainta în luptă, dar pentru mine e un tablou, care îmi provoacă durere și milă, pentru  cei care au fost aruncați cu nemiluita în aceste lupte. Cota 891 e a noastră. Victoria e de partea noastră, dar cu toate aceste victime, cred că nu mai dorești asemenea victorii. Încă vreo câteva victorii de acestea și divizia ar rămânea fără soldați.”

În istorisirile savanților istorici după cum bine se știe, sunt relatări dramatice și tragice, descriindu-se sacrificiile de vieți omenești, mai ales. Luptele au fost hotărâtoare și s-a ajuns să se desfășoare episoade încrâncenate, corp la corp , nu doar lupte din tranșee, ci și de la distanță. Putem spune, că au fost lupte pe viață și pe moarte. Dar românul, prin umorul știut, se autoîncuraja mereu: ori trăim, ori nu mai murim!

În vremea războiului au fost și dezertări: „Nemții, mai ales azi, fac semn alor noștri să se predea la ei, că le vor da voie să se ducă la vetrele lor. Cum știau ei să exploateze dorul mistuitor pentru cei rămași departe de noi. Și se găsesc oameni slabi, care păcăliți de mirajul acestor promisiuni, s-au predat. De la compania a 9-a, elevul plutonier Damian și 21 de soldați.”

Peste aceste încercări ale inamicului, de a păcăli pe ostașii români, se adăugau din nefericire, veștile îngrijorătoare din presa românească, știri preluate din afara granițelor țării, fără nici un discernământ de presa românească: „Străinătatea  credea ocuparea Moldovei, ca ceva sigur. Rușii ne asigurau ospitalitate. Anglia compătimește România, amenințată de a fi cotropită în întregime de nemți. La jurnalele noastre, se scriu toate acestea, fără a se cenzura un rând.”

Ca să se mărească numărul soldaților dezertori și chiar și al unor ofițeri, propaganda nemțească era foarte bine pusă la punct. Presa era un mijloc potrivit pentru a prezenta tensionat realitățile de pe teren. Încercau cu dibăcie să arate moldovenilor, că spre deosebire de ei, confrații lor din Muntenia (sub ocupație), o duc în libertate și fericire, îndemnându-i să se predea „in corpore” invadatorilor inamici.

Iată cum momesc, cu șiretenie, nu numai în scris, dar și prin imagini: „Tablourile se aleg cu șiretenia care caracterizează pe cei care se îndeletnicesc de multă vreme cu asemenea lucruri. Fotografiază lanul de grâu auriu, în care abia acum intra secera; plugul care începe arătura; prispa unde se adună toți ai casei; întoarcerea veselă seara în amurg de la munca câmpului, etc. Tot lucruri, care amintindu-ți-le, îți mișcă profund sufletul. Tablouri, care prin puterea lor evocatoare, ar servi opera lor de otrăvirea curajului și bărbăției.”

Observațiile, dar mai ales realitățile de pe fronturile Primului Război Mondial, cuprinse în condei de cronicarul Nicolae Șuță, sunt de o mare valoare istorică.

În ziua de 10 septembrie 1917, surprinzător, cu aceiași grijă cronicărească, relatează crâmpeie din viața lor cărturărească. Iată însemnarea pe „carnețel”, cum zice autorul jurnalului: „Dacă n-ar fi jurnalele, câteva reviste: Viața Nouă, Les Annales, Paraziții lui Dostoievschi, 4 zile în Ardeal, etc, de citit, atunci ar fi greu de suportat monotonia și plictiseala frontului. Vești de senzație nu mai pătrund până aici. Nu știu în restul țării, de aceea aștept cu nerăbdare pe Mihalache, să vie de la Iași, unde a fost în concediu 8 zile, pentru a-și publica 2 articole de ziar: Luptele de pe Soveja și moartea învățătorului Biolaru.”

Demn de remarcat este și un  fapt cu totul încurajator și anume, gândul lui Nicolae Șuță, de a se ocupa dimpreună cu prietenii lui de culturalizarea Domneștiului Muscelean (făcea parte din fostul Județ Muscel): „De câteva zile am luat ordonanță pe Lepa  Ion, pentru că e din sat cu mine, dar mai ales ca o datorie de recunoștință pentru cumnatul lui, Șușală, de care mă leagă anii copilăriei petrecuți împreună, dar mai mult, respectul frumos de a contribui la o viață culturală a Domneștiului, pe cât ne vor ajuta puterile. Eram trei pe care ne unise legătura strânsă a activității dezinteresate: Nicolae, Șușală și eu. Reușisem să facem ceva și, fără să ne facem iluzii, eram siguri că activitatea noastră, va lăsa urme. N-am căutat să dăm începutului solemnitatea și reclama de care unii cred că e nevoie.

Am plecat de la necunoscut și mergem spre a ne face cunoscuți. Am pornit puțini, dar sperăm ca în loc să mai pierdem pe drum din tovarășii cu care am plecat (cazul junimii), se vor adăuga toții elevii școlilor secundare la timpul când, vârsta și studiile le-ar permite să sprijine și să continue mișcarea începută. Nu eram numai noi, trei tineri dornici de o aventură, fie chiar și culturală. Ci aveam în Luca Paul, Mancioiu și Belizarie, tot concursul. În afară de conferințe și înjghebarea unei biblioteci sătești (la care aproape ne putem încumeta, în lipsă, chiar singuri) era prestigiul, vârsta și experiența unei vieți pe care o aduceau cu ei. După război, lucrul va fi mai greu și nu știu dacă vom mai încerca. Sărăcia care va fi câtva timp, va face să se dea toată atenția ridicării economice și să se neglijeze cea culturală. Numai vorbesc de pierderile enorm de  mari, care vor produce o deprimare neprielnică oricărui curent cultural și care au rari simțitori și în rândurile celor care se adresau mișcării începută… Dacă cei care s-au dedicat carierei de luminători ai satelor (învățătorii și preoții, în special n.n.) și-ar fi făcut un program din cele scrise acolo, dacă satele din Ardeal ar fi icoane pe care ei să nu le uite în nici un moment, să le imite întocmai. Desigur, satele noastre ar fi avut și ele viața lor intelectuală destul de dezvoltată. Nu știu  câte generații să treacă până ce satele noastre, să fie la înălțimea celor de acolo: plugarii cu biblioteca de multe volume, fetele lor învățând pianul; școli practice de meserii la sate din fondul particularilor; bănci de milioane de lei; școli profesionale, etc…, aproape totul numai din inițiative particulare.”

Ca într-o paletă meticuloasă, cronicarul Nicolae Șuță, trece de la descrierea vredniciilor ardelenești și la gândurile ce trebuie să ne preocupe pe mulți în domeniul culturii, la menționarea spiritului de jertfă al bucovinenilor: „Din jurnale aflăm de moartea lui Ion Grămadă și Lisandru, fost camarad de companie; de asemenea, Muraiuliuc a fost  rănit, toți bucovineni. Și când te gândești ce ușor le-ar fi  fost să evite frontul! Avem, de învățat multe din entuziasmul, tenacitatea și spiritul de jertfă al acestor bucovineni.”

Ziua de 20 septembrie 1917 (a zecea datare zilnică din jurnalul lui Nicolae Șuță), consemnează cu mare durere, moartea prietenului său: „Ieri am aflat de la frati-meu de moartea locotenentului Gheorghe Bădescu din Slănic, lovit de un obuz. E greu să-mi închipui pe Bădescu mort, care respira atâta viață. A fost dintre puținii studenți, pe care îi admiram fără rezervă. În orice discuție, el nu era străin: avea cunoștințe din diverse materii, bine asimilate, pe care le mânuia cu o claritate și o putere de argumentare rară. N-am auzit pe nimeni care să nu-l aprecieze sau căruia să-i fie antipatic. Era ușor de prevăzut ce avea să devie Bădescu: un avocat de o speță nouă. Fără a confunda avocatura cu samsarlâcul, ar fi ajuns în foarte scurt timp, fruntași între avocații Muscelului. Avocat cinstit. Două noțiuni, care poate pentru prima dată în Câmpulung și-ar fi găsit întruparea în el.

Deseori vorbeam cu el, cum înțelege să facă avocatura: „Oi avea, n-oi avea…puțin îmi pasă. Prefer să fiu avocat sărac, dar cinstit, decât escroc bogat. Când va veni cineva la mine cu o cauză nedreaptă, o să-i fiu apărător. O să am puține procese cu selecțiunea asta, iar cu timpul o să-mi fac și eu loc în rândul avocaților, care cred că o să îngăduie să fie și unul cinstit în mijlocul lor.” Desigur că avea de gând să facă din avocatură un apostolat. Să fie avocatul dreptății! Și cu puterea lui de voință, de încăpățânare într-o idee, ar fi reușit. Un obuz dușman n-a voit să ne permită să avem în Câmpulung, un avocat de speța asta. A murit înainte de vreme, lăsându-ne în minte modelul viu de cum trebuie să fie studentul român: băiat citit în toate direcțiile, fără a avea pretenții să fie savant în vreuna, deși trăit numai în lumea cărților, nu-și pierdu-se simțul practic al realității. Se împăcau foarte armonios în el, teoreticianul cu omul de acțiune. Era cu deosebire un student rar prin optimismul, veselia și comunicativitatea lui. La vârsta când suntem ademeniți să facem pe gânditorii, pe melancolicii, el ținea să fie așa cum l-am cunoscut, dispus, vesel, gata de vorbă glumeață, gălăgios în veselia lui, cu o putere de căldură în această veselie, care se transmitea și la ceilalți, cu care sta de vorbă. A murit înainte de a vedea ce putea să ajungă un băiat înzestrat cu cele mai frumoase însușiri sufletești, dar de familie de țară, fără să facă pe parvenitul, ci ținând minte în orice moment, că nu trebuie să uite de unde a plecat.

Este una dintre cele mai dureroase pierderi dintre musceleni, a cărui lipsă are să fie regretată multă vreme de toți cei care l-au cunoscut.”

Suntem în fața celui mai luminos portret al unui fiu muscelean din Slănic: Gheorghe Bădescu, descris perfect de un alt fiu al Muscelului argeșean: Nicolae Șuță din Domnești.  Fost-a de la Dumnezeu, cum spune cronicarul, ca să se păstreze și să dăinuiască cele două jurnale din Primul Război Mondial. Și câte nu s-or mai fi pierdut între timp?

Sunt fascinat de felul cum mânuiește gândirea și cum brodează apoi pe aripile timpului, nestemate dramatice, lirice, hazlii, dar și cu accent tragic, după cum merge frontul  și vremuiește în văzduhuri.

Că am pomenit de manifestări și hazlii, pe 20 – 21 octombrie 1917, notează pe „carnețelul” său, purtător de mesaj: „Succesul de pe frontul italian, l-au sărbătorit nemții cu muzică militară în Soveja. Ne-au trimis și nouă un teanc de comunicate oficiale într-o grenadă, dar le-am azvârlit înapoi, înfășurate în „România”, cu veștile proaste de pe fronturile unde au fost învinși.”

Știau românii să răspundă la provocările inamicului!

Pe 28 octombrie 1917, în marea învălmășeală mondială, pe cota unde s-au dat cele mai sângeroase lupte, „cu mult curaj și dispreț de moarte”, spune cronicarul domneștean: „am avut vizita generalului Moșoiu, a Colonelului Marinescu, Gelu Petrescu, Grecescu, dr. Daia… și a doi ofițeri francezi. Au văzut lucrările noastre și ale nemților, tranșeele noastre și ale lor.”

Apoi, însemnările din jurnal (carnețel), se referă la vremea de toamnă mohorâtă, nopțile cu beznă oarbă, furtunile de zăpadă, iar în zilele de 7 – 8 noiembrie 1917, scrie: „Cantonează Batalionul nostru în satul Gura Văii, un cătun mic, case ca-n majoritatea satelor din Moldova; biserica de lemn, local de școală, posibil în „Câmpurile”. Un singur lucru menținea amintirea în acest sat: mormântul lui Moș Ioan Roată, sătean născut în Câmpurile și a cărui piatră frumoasă s-a ridicat de sătenii din Comuna Vizantea.”

Pe tot parcursul jurnalului, nu s-a făcut nici o mențiune a slujbelor religioase, decât spre finalul însemnărilor: „Fiind ziua patronului (spiritual), Sfântul Nicolae – deci 6 decembrie 1917, ziua avem serviciu religios, iar spre seară avem…lăutari, muzică militară, lucruri de care mă dezobișnuisem cu totul.”

Desprindem din cuprinsul  notelor din „Carnețel” și anumite știri internaționale și desigur despre Revoluția din Rusia, când au abolit țarismul și puterea au luat-o comuniștii atei, prin cele două personalități marcante: Lenin și Troțki, prin eliminarea Țarului Nicolae, cu întreaga familie și ultima a Romanovilor.

În sfârșit, locotenentul Șuță Nicolae, primește o permisie de 8 zile, dimpreună cu Ion și încă doi soldați. Și avem imaginea drumului: „Luăm trenul. În vagoane e frig. Foc în lampă nu se putea face fiind geamurile sparte. Lume multă, deși timpul era așa rău. În special rușii care se dădeau la tot felul de dezordini. În Bacău au luat foc din cauza lor, câteva vagoane. Eu n-am mers direct la Iași, ci m-am oprit de Mircești, crezând că voi găsi pe Virgil Ionescu de la care să împrumut cursurile de drept, pentru a-mi putea trece examenele din  toamnă, dar nu este acasă. Mă duc la Iași, unde găsesc oarecare cărți vechi și necomplete.”

Este admirabilă grija pentru cărți, cursuri și susținerea examenelor, amânate din cauza chemării pe fronturile României. Câtă seriozitate și disciplină și respect, pentru carte. Pilduitor, absolut, pentru orice vreme.

Întors pe front, sărbătoresc: „Crăciunul l-am făcut într-un bordei sărăcăcios, împreună cu elevul Popescu Nicolae, cu cântecele lui, cântate cu simțire, ajutat de o voce frumoasă, iar de Anul Nou, am luat masa la batalion, iar revelionul l-am făcut în câmpuri.. Petrecerea a durat până la ora 5. Pantelică în special, a dat toată veselia petrecerii și muzica militară în jurul focului.”

Se vede că nu s-a bucurat prea mult, că după miezul nopții s-a îndepărtat de acea petrecere, având și alte griji.

Grija cea mai mare, după aceea de pe front, era de a-și da examenele la facultatea de Drept din Iași: „A doua zi (de Anul Nou), cer voie colonelului să trimit un soldat la Bârlad și Damisenești, să-mi aducă cărți de la Virgil și ale lui Bădescu. Cu oarecare greutate, se aprobă. Iată-mă exact după o lună, iarăși în drum  spre Iași. Luni întâlnesc pe Virgil  Ionescu, care era și el venit pentru examenul  de Drept, pe care nu-l luase în octombrie. Primul examen e joi la Drept Penal. Citesc foarte mult pe fiecare zi, deoarece la Regiment nu avusesem cursul. Miercuri noaptea nu dormeam nici un minut și reușeam astfel, să trec prin toată materia și să repet în cea mai mare parte. În ziua examenului eram foarte obosit, dar aveam credința că, cunosc materialul și nu m-am înșelat. Am fost chestionat asupra împărțirii infracțiunilor și din punct de vedere al obiecțiilor lor, o mică rectificare asupra acestei din urmă chestiuni. Am răspuns foarte bine, puțin optimist, bila, alba-roșie. Albă.”

Din Jurnalul lui Nicolae Șuță, lipsesc anumite cuvinte și o jumătate de pagină. Oricum s-a păstrat în chip minunat. Are grijă îngerului Domnului de fiecare dintre noi!

Însemnările din „Carnețelul” ofițerului argeșean, Nicolae Șuță, se încheie pe 29 ianuarie 1918.

Înainte de încheiere se mai află câteva însemnări, cum ar fi: „Familia regală e păzită de iubirea întregului popor!”

Se vorbește despre independența Basarabiei și căderea Guvernului Brătianu: cauza? „Poate acum nu se știe, dar se bănuiește că angajamentele spun: Brătianu cu aliații nu i-ar permite încheierea păcii, ceea ce e în dorința și interesul, poate, al României!”

Iar ultimele cuvinte din jurnal sunt acestea: „Un lucru e sigur: că sunt foarte puține șanse de stat pe loc și cele mai multe de plecare…”, pe front.

Sunt sigur că locotenentul Nicolae Șuță, a continuat cu însemnările sale și desigur, cu cititul cărților și învățatul pentru examenul la Drept.

Poate că într-o zi, se va găsi continuarea acestui prețios jurnal de război, mai ales că Nicolae Șuță, s-a bucurat de învingerea inamicului și a văzut cu ochii lui marea și sfânta Unire de la Alba Iulia.

Cei căzuți pe toate câmpurile de luptă au văzut  această bucurie împlinită din azurul cerului, unde se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu și iubirea românilor bucuroși de Unirea cea Mare pe veci.

Și acum, ei din Ceruri se roagă lui Dumnezeu să nu strice nimeni România Întregită a Neamului Românesc, cel mult iubitor de Dumnezeu!

Calinic Argeșeanul, Din suferințele Sfintei Mari Uniri a Românilor, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2018.

 

 

Sinaxar 1 decembrie 2018

Mesaj Arhieresc cu prilejul Zilei Naționale a României: 100 de ani de România – Primul Centenar