in ,

Pastorală la Învierea Domnului Iisus Hristos, 2017

Domnul Dumnezeu, în Treime preaslăvit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Sfatul dumnezeiesc, S-a gândit și a hotărât din veșnicie, crearea ființei omenești drept coroană așezată în frumusețea acestei lumi văzute, noi fiind, fiecare în parte, expresia întrupării din iubirea și hotărârea Sfintei Treimi.

În istoria lumii, cele mai importante evenimente înregistrate, după crearea Universului și a omului, au fost: Bunavestire, adusă de Arhanghelul Gavriil, Fecioarei Maria, ca un ghiocel imaculat de primăvară, anunțând Nașterea lui Iisus Hristos în vatra noastră pământească, precum și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ca Împărat și Mântuitor al omenirii, căzută în păcate și deznădejde.
Cele două minuni au deschis ușile sfintelor speranțe, prin două cuvinte imperative. În primul rând: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har! Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei![…] Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”[1]
Iisus Hristos, Domnul, a venit să restaureze cu bucurie omenirea căzută în păcate multe: „Și toată făptura va vedea mântuirea adusă de Dumnezeu”.[2]
Al doilea cuvânt biblic, imperativ, este rostit de data aceasta de Însuși Iisus Hristos, după Învierea Sa din tenebrele morții, când S-a arătat femeilor mironosițe și le-a zis: „Bucurați-vă!”[3]
Iubiți frați și surori în Domnul nostru Iisus Hristos,
Unii dintre înțelepții lumii, din trecute vremi, ne arată cele șapte bucurii, pe care trebuie să le aibă omul:
1. Bucuria sănătății depline;
2. Bucuria lipsei de datorii;
3. Bucuria rămânerii în țara natală;
4. Bucuria relațiilor cu oameni cumsecade;
5. Bucuria unui mijloc sigur de a trăi;
6. Bucuria de a nu-ți fi primejduită viața;
7. Bucuria de a fi împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu tine însuți!
Cine nu știe dintre noi, din experiența proprie, că bucuria și durerea, prosperitatea și restriștea, dobândirea și pierderea, moartea și viața, dau, rând pe rând, peste fiecare dintre noi. De aceea este înțelept să ne bucurăm, pentru că toate sunt în grija lui Dumnezeu și să nu-L întristăm cu deznădejdea noastră.
Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, a trecut prin dureri de moarte, învățându-ne și pe noi trecerea aceasta! Dar la capătul acestor treceri ne așteaptă bucuria, știind acum și mai mult din viața pământească a lui Iisus Hristos, că nu se dobândește bucuria fără a trece prin amărăciunea durerilor.
Care ar fi motivația bucuriei? Dar motivația zâmbetului?
Unii îndrăznesc să spună că, veselia râsului sau râsul veseliei, ar fi fost ultima și suprema bucurie a omului. Semnul desăvârșirii sale! Iar Dumnezeu, în a șaptea zi a creației Sale, S-a odihnit și a zâmbit cu bucurie pentru tot ce a zidit cu Cuvântul și mâna Sa dumnezeiască.
Dacă te veselești, ironizându-i pe alții, este prima treaptă, la îndemâna oricui. A doua treaptă este să râzi de tine însuți, treapta marilor spirite și a celor care au umor sănătos. Iar când ajungi la împărăteasca performanță să râzi de propriile tale insuficiențe, este semnul că ai urcat încă o treaptă: a omului liber și stăpân pe sine.
Cine nu știe oare că, bucuria este starea de spirit normală a omului și că pentru aceasta, Iisus Domnul slavei, ne-a poruncit, după Învierea Sa să ne bucurăm?
Cu cât dezvoltarea intelectuală a omului este mai ridicată, cu atât omul este mai liber în Dumnezeu și viața sa este plină de bucurie sfântă.
Suntem chemați, ca toți să ne bucurăm! Să ne bucurăm în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta înseamnă că trebuie să devenim ca pruncii, plini de seninătate și candoare, cu inima veselă și nevinovată.
Râsul, starea de veselie și marea bucurie este cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu se arată mai deplină ca atunci, când este bucuroasă, când zâmbește sau râde în hohote.
De cele mai multe ori este greu să afli caracterul omului. Dar atunci când vorbește și mai ales, când râde sănătos și sincer, aproape instantaneu, în acel moment, caracterul lui îți apare limpede ca lumina zilei. Cred că ucenicii lui Iisus erau într-o mare veselie, având în vedere, porunca expresă primită după Sfânta Sa Înviere, de a se bucura cu orice preț.
Noi, oamenii, așteptăm să vină asupra noastră bucuria, așa ca din senin. Ea vine și astfel, dar trebuie ca fiecare dintre noi să împărtășească bucurie din bucuria proprie și celor care sunt adesea, mohorâți și întristați de greutățile acestei vieți trecătoare.
 
Dreptmăritori creștini și creștine, iubitori ai Învierii lui Hristos,
Suferința care apasă asupra vieții noastre, la drept vorbind, este o născocire omenească, dar o realitate, din primăvara vieții noastre. Cu stăruință, trebuie să evităm toate cauzele și să nu fim noi înșine creatori de suferință. Cred că omenirea, adică noi toți, dacă am fi cu mai mult optimism în viața de toate zilele, am fi mai sănătoși, deoarece vinovații de toate întristările personale suntem doar noi, oamenii.
De aceea, Iisus Domnul se adresează nouă direct și mai ales femeilor mironosițe, adică tuturor femeilor din lume, ele fiind mai îndrăznețe, prin cuvintele: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”[4]
Neîndoielnic, izvorul tuturor bucuriilor, dar și al supărărilor, se află în mintea, inima și sufletul nostru. Noi suntem izvorul bucuriilor, atunci când gândim frumos, medităm curat, cântăm voios, scriem ordonat, vorbim prietenos, ne rugăm cu râvnă, citim cărți de mult folos și-L avem pe Domnul Iisus, drept Părinte și Mângâietor ceresc.
Se impune să scoatem din inima, mintea și simțirea noastră melancolia, tristețea, îndoiala, disperarea, răutatea, invidia și tot răul care ne zguduie temelia vieții.
Starea de tristețe, adică lipsa bucuriei este o grea povară pentru inima și sufletul nostru. Nimic nu ne poate tămădui, ca buna dispoziție sau un cuvânt rostit cu har, o vorbă cu umor și fără dublu înțeles!
Cei de demult, cu mii de ani în urmă, ne îndemnau zicând: Bucură-te în fiecare zi! Iisus Hristos, atunci când ne-a poruncit: „Bucurați-vă!”, ne-a îndemnat să ne bucurăm pururea, în orice clipă a vieții, pentru că bucuria este precum respirația care ne întreține viața.
Bucuria este respirația sufletului nostru. Ea trăiește prin bucuria sfântă pomenită de către Părintele Bucuriei Veșnice, care prin Întruparea, Jertfa și Învierea Sa, ne-a adus bucuria bucuriilor și mângâierea mângâierilor, adică moștenirea vieții veșnice.
Bucuria Învierii este bucuria pe care Iisus Hristos Domnul, ne-o împărtășește fiecăruia dintre noi, fără deosebire, alungând iarna și înghețul din inima și de pe chipul nostru, obosit de greul zilei.
Bucuria zilnică, veselia omului, este ca parfumul florilor din dumbrăvile paradisiace ale României. Să ne împrospătăm mereu viața cu apa vie a Credinței și a faptelor bune, iar bucuria dăruită altora, departe de a se micșora, se întoarce spre inima noastră însutit, devenind generatori sau izvorâtori de bucurie și pace în Duhul Sfânt.
Frați Creștini,
Să nu uităm porunca lui Iisus Hristos, de a ne bucura din toată inima, fără rezerve, pentru că bucuria, veselia, râsul sănătos, dezvăluie cel mai adesea chipul de copil, care nu s-a stins din ființa noastră.
A birui suferința este o bucurie sfântă. Marii artiști ai lumii au spus și au scris: „Slăvită să fie bucuria, dar slăvită să fie și durerea! Una și cealaltă sunt surori și amândouă sfinte. Ele făuresc lumea și umplu sufletele mari. Ele sunt tăria, ele sunt viața. Cine nu le iubește pe amândouă, nu iubește nici pe una nici pe alta. Și cine le-a gustat, cunoaște prețul vieții!”[5]
Dacă Iisus Domnul, nu trecea prin genunea suferințelor și nu cobora la iad ca să elibereze din întuneric pe moșii și strămoșii noștri și să aducă bucuria salvării și împăcării cu Dumnezeul Iubirii, n-ar mai fi poruncit ca să ne bucurăm, adică să participăm împreună cu El, la Bucuria Împăcării și a Mântuirii.
Iisus Hristos ne-a îndemnat la o bucurie cerească, precum a îngerilor și a sfinților, ferindu-ne de comicărie ieftină și apanaj de circ, abordând bucuria și veselia ca atitudine izvorâtoare a unei seriozități, ca sancțiune aplicată urâțeniilor, care ne înconjoară în lumea aceasta. Astfel, toate bucuriile vor fi bucurii de creație, iubire, geniu, acțiune – flăcări de forță biruitoare ieșite din focul iubirii dumnezeiești.
De ce să ieșim în întâmpinarea suferinței fără ajutorul lui Dumnezeu? De ce să ne chinuim înainte de vreme cu gânduri și stări care poate nu vor veni niciodată?
De ce să nu punem înainte binele și bucuria?! De ce să nu ascultăm de Iisus Domnul, slăvit fie numele Lui în veacul veacurilor, de a ne bucura în Duhul Sfânt?!
Dacă durerea o purtăm uneori în dura singurătate, bucuria, pentru a rodi în chip deplin, trebuie să o împărtășim cu aproapele, neuitând îndemnul dinamic: „Înfrânge-ți durerea, fii vesel cât se poate, căci tot în zi ajunge și cea mai lungă noapte!”[6]
Ori de câte ori vedem vreo față mohorâtă și întristată, vom înțelege de îndată că toate supărările noastre, izvorăsc din neliniștile care cotropesc viața de zi cu zi, din frica de toată ziua și de toate neîmplinirile sau din ura și invidia neîmpăcată.
Să înțelegem în chip hotărât, că omul este sortit pieirii dacă nu are măcar perspectiva vreunei bucurii, fie ea cât de mică și neînsemnată. Când auzim un strigăt din inima unui om, din durerea sufletului său, acel strigăt este sfânt și cere să fie auzit de Dumnezeu, dar și de oameni! Să auzim și noi cu grijă strigătele confraților noștri, ori de unde ar veni acestea!
Iisus Hristos, Domnul, tocmai pentru aceasta a venit la noi în bătătură, că a auzit strigătele noastre de disperare. A venit să ne vindece: „Când Te-am chemat, M-ai auzit, Dumnezeul dreptății mele! Întru necaz M-ai desfătat. Milostivește-Te spre mine și ascultă rugăciunea mea!”[7] și „Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu va sălășlui întru nădejde.”[8]
Strigătele noastre către Dumnezeu trebuie să se întețească și să avem curaj precum pruncii la părinții lor, zicând: „Cercetează-mă, Doamne și mă ceartă; aprinde rărunchii și inima mea de dragoste pentru Tine.”[9] și încă, mai mult să strigăm: „Ajutorul meu fii, să nu mă lepezi pe mine și să nu mă lași, Dumnezeule, Mântuitorul meu.”[10]
Iubiți credincioși și credincioase,
Atunci când bucuria noastră se curmă și disperarea neputințelor se prăvale peste noi, să îndrăznim la Părintele vindecărilor, Doctorul doctorilor și Mângâietorul, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și M-ai vindecat; auzit-a Domnul și m-a miluit, Domnul a fost ajutorul meu.”[11]
Cum vom mulțumi Domnului Dumnezeu, Iisus Hristos, pentru grija Lui păstrată tuturor celor necăjiți, bolnavi și doborâți de toate greutățile vieții zilnice?
Când Iisus Hristos era mustrat că bea și mănâncă cu vameșii și cu păcătoșii, le-a răspuns fără echivoc: „N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință. Nu au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.”[12]
Cât de mare este bucuria care cuprinde inima noastră, știind și recunoscând, fiecare dintre noi, că suntem păcătoși, mai mici sau mai mari și că pentru noi a venit Iisus Hristos, ca să ne vindece, ca să ne izbăvească!
În clipa în care ne-am recunoscut că avem oarecare vină sau păcate, de îndată, Iisus este prezent la ușa inimii noastre și bate ca să-I deschidem și să rămână pururea cu noi!
Ce poate fi mai mângâietor? O, Doamne Iisuse!
Ce poate fi pe lumea asta mai frumos?!
Are Domnul nostru Iisus Hristos vreun dor în cer și pe pământ? Da! Are dorul veșnic și nestins de a ne dărui fiecăruia în parte mântuirea și ajutorul Său, în lucrarea noastră de fiecare zi!
Auzim coruri îngerești cântând întru slavă: „Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, paște-i pe ei și îi ridică până în veac.”[13]
Iisus Domnul a venit ca să mântuiască popoarele, neamurile din lumea aceasta văzută și a celor din lumea nevăzută de ochii noștri trupești. A venit să mântuiască și România!
De cele mai multe ori, ca și azi, de Ziua Învierii Tale, noi, ne bucurăm să fim în comuniune frățească ortodoxă și românească, aducând rugă de mulțumire și preaslăvirea numelui Tău, închinându-ne Ție, precum ne îndeamnă Duhul Sfânt: „Aduceți Domnului slavă numelui Său, închinați-vă în curtea cea sfântă a Lui.”[14]
Dăm slavă lui Dumnezeu și pentru că, în curtea istorică a Mănăstirii Argeșului, numită de savantul Nicolae Iorga, România de la Argeș, acum 500 de ani, Sfântul Neagoe Vodă Basarab, participa activ la sfințirea ctitoriei sale.
Această bijuterie arhitectonică, reprezintă pentru noi românii, dovada faptului că omul, lucrând sub binecuvântarea și protecția lui Dumnezeu, poate atinge perfecțiunea, pe care ne-o dorim cu toții, pe toate planurile activității de zi cu zi.
Doamne, Iisuse Hristoase, de Ziua Învierii Tale, îți mulțumim cu recunoștință că ne-ai adus pe lumea aceasta, oferindu-ne darul vieții!
Întărește-ne cu putere îndestulătoare de a lucra întru lumina zilei, la zidirea vieții noastre și nu ne părăsi în toate zilele pe care ni le dăruiești, din iubirea Ta cea dumnezeiască!
Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule al Puterilor, că ne-ai binecuvântat cu bucurie aleasă!
Te rugăm, Doamne Dumnezeule, binecuvântează România și lumea toată, cu pace, sănătate și bucurie statornică, precum și cu vremi liniștite și rod bogat!
Tuturor, vă zicem din inimă: Hristos a Înviat!
Calinic Argeșeanul

[1] Luca 1, 28;35;

[2] Luca 3, 6;

[3] Matei 28, 9;

[4] Ioan 16,33

[5] Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

[6] William Shakespeare (1564-1616)

[7] Psamul 4,1

[8] Psamul 15,9

[9] Psalmul 25,2

[10] Psalmul 26,15

[11] Psalmul 29,2,10

[12] Luca 5, 31-32

[13] Psalmul 27,12

[14] Psalmul 28,2

Sinaxar 18 aprilie 2017

Ajutorând pe cei necăjiți, parohia Maica Precista, protoieria Pitești