in

Patriarhul Justinian, Patriot Român

Sunt bucuros să însăilez câteva gânduri despre marele Patriarh Justinian, nu doar ca fiul gospodarilor Elena și Marin Ilie Marina, născut când urlă lupii și crapă ouăle sub aripile păsărilor, în codrii Cernei, în acel făurar al anului Domnului 1901, început de secol care încheia mileniul al doilea de viețuire creștină în frumusețea acestei lumi văzute, ci și în latura lui de autentic patriot român.

            După patruzeci de ani, unui om, făuritor de destin istoric, în ochii contemporanilor și al urmașilor, îi crește sau îi descrește faima de care s-a bucurat ca viețuitor și lucrător pe brazda românească și bisericească.
            Patriarhul nostru Daniel, pentru înaintașii săi a pus și pune mare grijă de a se izvodi pentru toată lumea, adevărata personalitate a patriarhilor, care au avut chemarea de la Dumnezeu, de a împlini binecuvântatele rosturi duhovnicești și administrative ale Bisericii lui Hristos din România și al românilor din lume. Nobil gând și pilduitoare atitudine de Patriarh luminat!
            Desigur, anul acesta, specialiștii și ierarhii, mai ales cei care au avut fericirea de a-l cunoaște personal, vor avea dragostea să evoce episoade emoționante, laturi ale personalității genialului pălmaș în Via Domnului nostru Iisus Hristos.
            De curând, în Duminica a doua din Postul Mare (12 martie 2017), când se prăznuiește și Sfântul Grigore Palama, am avut prilejul, ca după slujba de la Mănăstirea Arnota să mergem dimpreună cu Vlădica Varsanufie al Râmnicului Vâlcii, în locul de baștină al Patriarhului Justinian, din Suieștii Cernei, la marginea codrilor adânci de multe vremuri, în care a venit pe lume pruncul Ioan.
            Din Dealul Cernei, pruncuțul Ioan vedea întinsul câmpiei plin de roade și cânt de păsări. Nu s-a născut într-o scorbură de munte sau în oarecare mlaștini din șesurile câmpiilor române. Așa pricepe din primăvara vieții, Patria ce se așternea la picioarele lui ca un covor fermecat.
            Aici a trăit începuturile biblice românești. Casa cu vatra așezată la poalele codrului, fântâna cu apă dulce și nevătămată, toate zarzavaturile de pe lume, îngrijite de mama ostenitoare și fără preget, toată prăpădenia de galițe și alte ovine și cabaline, precum în Corabia lui Noe.
            Privirea pruncului care creștea vârtos și sănătos avea să devină ca a vulturului care se rotea peste înălțimea firii, veghind ca îngerul păzitor, toate cele care creșteau în bucuria împlinirilor.
            Neamul său, ca și al multora din nordul județelor de la poalele Carpaților, a venit din Transilvania, cu rădăcini adânci de mărturisitor al credinței bântuită de asupririle străine.
            Nu mai încape niciun fel de ignorare a vredniciei Patriarhului Justinian și nicio îndoială asupra împlinirii rosturilor sale întru chemarea la ascultarea cea mai înaltă din Biserica Românească. Toate laturile duhovnicești și administrative ale Bisericii Străbune le-a ilustrat într-un mod cu totul excepțional, avându-se în vedere, desigur, marile încercări prin care au trecut Țara și Biserica, înainte, în timpul patriarhatului său și mai ales după aceea.
            A fost chemat la cârma Bisericii, în toiul prefacerilor social-politice când toate se reașezau pe alte temelii. Am putea spune, că timpul a chemat la lucru, tocmai pe cel care a fost pregătit de Dumnezeu pentru aceasta.
            Cine a avut bucuria să-l fi întâlnit pe Patriarhul Justinian și mai ales cei care, efectiv, au lucrat cu el, și-au dat seama de dinamicul, înțeleptul, înțelegătorul, luptătorul și credinciosul arhiereu al lui Hristos.
            Ca să ne facem o idee completă despre uriașul Justinian, trebuie să umblăm la arhiva Bisericii și a Statului. M-am bucurat că fostul vicar administrativ patriarhal, Pârvu Constantin a scris, la îndemnul nostru, o carte despre Patriarhul Justinian, începută la Curtea de Argeș. Câteva luni, cât a durat redactarea pe documente oficiale și ca martor ocular în zeci de ani cât a a lucrat ca și Consilier Patriarhal, îmi citea din manuscrisele proaspete, episoade întregi în hohote de plâns. N-am mai întâlnit pe cineva ca să scrie o carte cu lacrimi. A scris și despre Iustin Patriarhul, ba chiar și despre Teoctist, tot la îndemnul nostru, dar n-a plâns ca la Justinian!
            Au scris mulți admiratori despre marele Patriarh. Am citit materialul elaborat de Gheorghe Vasilescu, publicat în Almanahul Bisericesc, din anul 2011, pag. 62-88, din cartea cu titlul: Justinian Marina, un Apostol al Bisericii și al Neamului Românesc. Este un studiu doct și exhaustiv, care merită tipărit în tiraj mărit și citit cu drag. Negreșit, ai bucuria de a iubi pe Patriarhul Justinian, fără nicio rezervă de îndoială!
            Enunț doar capitolele:
Studiile teologice și începuturile slujirii ca preot și învățător;
Preot de parohie la sat și oraș;
Director de Seminar și conducător de Tipografie;
Președinte de societăți cooperatiste;
Director de bănci populare și de cămine culturale;
Prezență luminoasă în viața publicistică;
Arhiereu Vicar și Mitropolit la Iași;
Om al realităților practice;
Părintele orfanilor;
Patriarh al României;
Noua legislație bisericească;
Reîntregirea Bisericii strămoșești;
Reorganizarea învățământului teologic;
Sporirea zelului pastoral al preoților;
Chemarea monahismului la viață nouă;
Canonizarea unor sfinți români;
Promovarea culturii teologice. Cartea și tiparul bisericesc;
Restaurarea monumentelor istorice. Rectitoriri de biserici și mănăstiri;
Ocrotirea patrimoniului artistic bisericesc. Strădanii în domeniul artei religioase;
Înfăptuiri administrative și gospodărești;
Iubire părintească pentru slujitorii bisericești;
Grijă față de românii ortodocși de peste hotare;
Întărirea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe;
Dezvoltarea relațiilor cu Bisericile Creștine.
Ceea ce m-a bucurat mult este și faptul că George Stan, medicul Patriarhului Justinian a reușit să scrie o carte adânc grăitoare despre fenomenalul ierarh care a condus aproape trei decenii Corabia Bisericii lui Hristos din România.
Nu mai înșir aici bibliografia închinată Părintelui Patriarh Justinian, decât, o carte superbă: Amintiri, Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Este o ediție nouă, cu un studiu introductiv și note de Remus Rus și Dorin Demostene Iancu, în două ediții, la Editura Enciclopedica.
Este o carte de răsunet. Mă bucur că a ieșit la lumina tiparului o carte fără echivoc și de o mare valoare istorică pentru Biserica Ortodoxă Română și celebrul Patriarh Justinian.
În cele ce urmează, la îndemnul Părintelui Patriarh Daniel, voi încerca să brodez câteva gânduri despre patriotismul Patriarhului Justinian.
Când un om nu părăsește Patria în care s-a născut, este numit a fi patriot, adică iubitor de Patrie. Justinian Patriarhul, în tinerețile sale, ca mulți alții, putea pleca din țara de baștină, având în vedere caracterul dârz și dinamismul său fără pereche. Cred că niciodată nu a avut ispita înstrăinării!
Întreaga activitate, ați văzut și auzit cele 24 de capitole ale studiului cercetătorului Gheorghe Vasilescu, despre viața și activitatea strașnicului Patriarh Justinian, ne adeveresc cu absolută certitudine că la baza întregii lucrări epopee ce au stat cele două aripi cu care a zburat în tot timpul de lucru: credința nestrămutată în Dumnezeu și lucrarea brazdei duhovnicești și administrative, în țara unde i s-a rânduit de Dumnezeu să vadă lumina zilei.
Ca un gospodar cinstit, cu casa lui de aproape, atunci când Ion Mihalache, șeful Partidului Național Țărănesc, într-o vreme de vacanță episcopală la Argeș, ar fi dorit ca Justinian să fie episcop. Mihai Antonescu, Prim-ministrul a fost de acord ca să fie episcop la Bălți în Basarabia. Pe Patriarhul Justinian nu l-a ispitit plecarea prea departe.
Ce pot să însemne intervențiile stăruitoare ale Patriarhului Justinian de a se aduna toate listele cu preoții care se aflau în temnițele comuniste și apelul la organele de Stat pentru a fi eliberați din detenție?
Ce pot să însemne mărturiile oculare ale scriitorului mitropolit Bartolomeu Anania Valeriu, care a fost zeci de ani în lucrarea cea mai apropiată a Patriarhului Justinian care spunea pentru atunci și posteritate: „Orice instituție mare trebuie să aibă o strategie. Strategiile sunt de două feluri: pe termen scurt și pe termen lung. Strategia pe termen scurt se bazează pe o presupunere, uneori credință, că în curând vin americanii și ne scapă de comuniști. Voi tinerii, așa gândiți. Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Credeți ce vreți, dar politica Bisericii o fac eu. Iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin, nu vin curând. Această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntarea cu un dușman inegal și, pentru asta, nu este posibil acest lucru. Eu doresc ca pe durata acestei stăpâniri, preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, ca preoți, pe cât este posibil. De aceea, o strategie pe termen lung presupune găsirea unui modus vivendi, un dialog cu noua putere și realizarea a ceea ce se numește compromis în orice politică și în orice diplomație”.
Aceasta înseamnă iubirea Bisericii și a preoților din Patria mamă, comună tuturor: Cler și Poporul lui Dumnezeu! Cel mai autentic patriotism duhovnicesc! O! De ar fi fost ascultat de toți slujitorii Altarelor! Câtă suferință inutilă nu ar fi fost evitată!
Atunci și chiar mai târziu, Patriarhul Justinian nu a fost înțeles în adâncimea gândului și al responsabilităților care apăsau pe umerii săi de patriarh, deși el ca adevărat slujitor al Domnului, prin toată lucrarea sa, și-a asumat toate greutățile fără să aibă atitudine snoabă și teatrală, și cu mare grijă și-a pus viața sa integrală, trup și suflet, scut pentru Trupul văzut al Bisericii din România. Ce poate să însemne aceasta, dacă nu un patriotism sfințit în Biserica lui Hristos din România?
Cu un curaj demn de legendă, marele Patriarh Justinian, după eliberarea celor închiși în temnițele comuniste, a angajat la Administrația Patriarhală și Arhiepiscopia Bucureștilor, pe cei care au dorit, iar ceilalți ierarhi pe la Eparhiile lor, ca să le vină în ajutor. Iar în lipsa lor, familiile, cu discreție au fost ajutate de Părintele Patriarh Justinian! Ce puteau însemna aceste atitudini riscante, dacă nu dragostea pentru fiii acestui Neam Românesc, plămădit din durere și speranță?
La 1 aprilie 1958, Patriarhul Justinian scria cum românii din Basarabia erau obligați să se roage în limba slavonă și cărțile românești de cult erau aspru interzise. Când Patriarhul român face o vizită în luna mai 1958 la Moscova, din documentele secrete citim, despre dialogul dintre Patriarhul Alexei al Rusiei și Justinian al României, care zice: „Credincioșii români din Basarabia sunt ai Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, căci autocefalia nu se schimbă, dacă se schimbă granițele, iar ceea ce rămâne dincolo de granițe devine diasporă asupra căreia Biserica-mamă are drepturi care decurg din autocefalie”. Se arată mai departe că în Basarabia se trimit preoți și episcopi care nu știu românește și că le încalcă drepturile românilor, slujind slavonește.
Ce poate, oare, însemna această atitudine clară și hotărâtă, chiar la Moscova în fața Patriarhului Alexei și a Ministrului Karpov, care se ocupa cu treburile Cultelor din Rusia, dacă nu un viu și angajant patriotism, plin de consecvență și dăruire, fără să se gândească sau să măsoare riscul la care se supunea?
La 21 aprilie 1949, Patriarhul Justinian trimite o adresă, cu nr. 501/1949, Prim-ministrului, Dr. Petru Groza: „Avem onoarea de a Vă ruga – atât în numele nostru personal, cât și în numele credincioșilor și artiștilor creștini ortodocși – să binevoiți a dispune suspendarea – conform tradiției de până acum – a oricăror spectacole în ziua de Vinerea Mare și în Sâmbăta și ajunul Sfintelor Paști (22 și 23 aprilie 1949), pentru ca toată suflarea românească creștină ortodoxă să-și poată îndeplini îndatoririle creștinești”.
Cine se mai îndoiește de dragostea de Biserică și poporul lui Dumnezeu, exprimate de Patriarhul Justinian cu atât curaj și cu simț patriotic?
Patriarhul Justinian era un antifascist hotărât. A participat la cele două Conferințe ale Comitetelor Internaționale Antifasciste de la Geneva, în anul 1936 și de la Paris, în anul 1938.
S-a opus vehement să facă slujbă legionarilor Moța și Marin, care treceau prin Râmnicu Vâlcea în anul 1936, neluând în seamă porunca episcopului de atunci, Vartolomeu Stănescu al Râmnicului.
Ca un bun slujitor al lui Dumnezeu și un luminat Patriarh al Bisericii, Patriarhul Justinian preciza: „Poziția Bisericii față de Stat, a rămas a nu fi stat în stat, adică, nu Biserică separată de Stat, dar nici Stat în Biserică, ea rămâne ca Biserică a poporului și cu o activitate de împlinire a năzuințelor poporului român în totalitatea lui. Activitatea Bisericii se împletește cu activitatea statului nostru, în ceea ce privește viața poporului nostru.”
Patriarhul Justinian, precum se vede, proclamă în chip luminos simbioza dintre Stat și Biserică, adică buna înțelegere în conlucrare întreolaltă, fără amestec ideologic.
Ce poate însemna aceasta dacă nu credința și patriotul luminat în aceeași persoană, plină de dinamism și tumult?
Spre sfârșitul vieții, Patriarhul Justinian și-a întocmit Testamentul pe care îl încheie astfel: „Din adâncul inimii strig Domnului Dumnezeului nostru și al părinților noștri: revarsă îndurările și binecuvântarea Ta, Doamne, peste poporul dreptcredincios român, peste Țara și Biserica noastră, peste conducătorii lor, dându-le înțelepciune, sănătate, putere și pace.”
Cum să nu-l iubim pe Patriarhul cel ortodox al Neamului Românesc, neam pentru care se roagă cu nestrămutată credință?
Cum să nu ne fie model de slujire și patriotism luminat?
Iar înainte de a închide ochii pentru totdeauna, venind de la Spital și văzând bisericile dărâmate din cauza cutremurului din 1977, și din București, a zis, lăsându-și capul pe umerii fiului său: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”
Așa își încheia viața pământească, marele Patriarh Justinian, căruia acum, i se clădește mănăstire în vatra unde s-a născut: Șuieștii Vâlcii, de către Vlădica Varsanufie al Râmnicului!
Hotărât lucru: Patriarhul Justinian este un Sfânt!
Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.
 

Sinaxar 29 iunie 2018

Examenul de Licență la Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte din Pitești