in

Patriarhului Iustin întru nemurire

S-au împlinit patruzeci de ani de la întronizarea celui de al patrulea patriarh al României, Iustin Moisescu. Primii doi patriarhi, Miron Cristea, respectiv, Nicodim Munteanu, păstoriseră în condiţii aparent normale. Şi spun aparent, deoarece normalitatea politică se sfârşea în România în ultimul an de patriarhat al lui Miron Cristea, o dată cu instaurarea dictaturii carliste.

Au urmat, în 1940, momentele tragice ale cedării Basarabiei, Ardealului de Nord şi Cadrilaterul, apoi, în 1941, ţara noastră era constrânsă de împrejurări să intre într-un război păgubitor la sfârşitul căruia începea răsădirea brutală şi, din 1948, instaurarea comunismului. Aşa încât, chiar şi perioada patriarhului Nicodim (1939-1948) a fost una dramatică. Sfârşitul vieţii sale, la vârsta de 84 de ani, coincidea cu declanşarea sălbatică a represiunii ateiste. Atunci s-a urcat în scaun Justinian Marina, care, aşa cum se ştie, a fost patriarhul providenţial pentru Biserica noastră.
Ca şi la trecerea spre Domnul a patriarhilor Miron (1939 fiind anul declanşării ultimului război mondial) şi Nicodim (în 1948 România intra „oficial” în sfera de influenţă şi chiar de ocupaţie a Moscovei), moartea patriarhului Justinian este precedată de „semne” istorice. Ele ne arată că în 1977 se sfârşea o perioadă de relaxare politică, sau de „dezgheţ”, ca să folosim un termen consacrat, atât pentru ţară cât şi pentru Biserică, răstimp inaugurat în anul 1964, când închisorile au fost golite de toţi deţinuţii politici.
Sfârşitul patriarhului Justinian a coincis cu teribilul cutremur din martie 1977, care a constituit un pretext pentru demolarea bisericii Enei aflată în centrul Bucureştilor. Samavolnicia aceasta strigătoare la cer era un semn rău prevestitor. Sub această boltă simbolică începea patriarhatul lui Iustin Moisescu. Dar începea şi cântecul de lebădă al stăpânirii comuniste, greu, dacă nu imposibil de sesizat atunci. 1977 este anul marii greve a minerilor din Valea Jiului!
*
Nu intenţionez să schiţez un portret al patriarhului Iustin Moisescu – indubitabil, un mare patriarh. Venit la Bucureşti după ce timp de două decenii fusese mitropolitul Moldovei, unde desfăşurase o activitate prodigioasă, Iustin Moisescu s-a dovedit o stavilă în calea noii ofensive anti-bisericeşti a regimului. Atitudinea aceasta l-a costat sănătatea şi viaţa; sfârşitul acestui om de o prezenţă „sculpturală” a fost tragic. A reuşit, totuşi, chiar şi în acele condiţii, să facă unele lucruri, începând cu învăţământul teologic universitar şi sfârşind cu alegerea unor ierarhi, respectiv, cu numirea unor stareţi. A creat o tipologie arhierească şi stăreţească după chipul şi exigenţele sale. În termeni laici, demersul acesta poartă numele de şcoală. Patriarhul Iustin s-a continuat astfel prin oamenii pe care i-a ales, îndrumat şi promovat. Oameni care i-au perpetuat stilul inconfundabil. Adică acel aliaj de eleganţă organică, râvnă şi simţ al datoriei.
Fie-mi îngăduit să închei acest popas aniversar cu un detaliu definitoriu pentru patriarhul Iustin. Sosise în vizită oficială în România Konstantin Karamanlis, preşedinte al Greciei vreme de două legislaturi şi covârşitoare personalitate politică, fiind cel care a reinstaurat democraţia în ţara sa, în 1974, după regimul de dictatură militară. La sfârşitul dialogului cu patriarhul Iustin, Konstantin Karamanlis i-a spus: „Aşa ar trebui să vorbim noi greceşte – cum vorbeşte Prea Fericirea Voastră!”
Sper că voi fi ajutat de Domnul Dumnezeu ca să însăilez o carte închinată acestui mare Ierarh al rmânilor, având ca izvor și inspirație din cele opt volume din Integrala Iustin la care am ostenit să vadă lumina tiparului.
Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

Sinaxar 28 iunie 2018

Sinaxar 29 iunie 2018