in ,

Petru Popa duhovnicul din Protoieria Roman: Scurta Cronică din Primul Război Mondial

M-am gândit că pe lângă cele două Jurnale din Primul Război Mondial, ale ofițerilor Gheorghe Bădescu din Slănic și Nicolae Șuță din Domnești – Argeș, poate fi potrivită și alăturarea însemnărilor dintr-un material-raport pe care duhovnicul Petru Popa din Protoieria Roman – județul Neamț, le-a făcut la solicitarea organelor militare.

Ceea ce trebuie să știm despre această conflagrație mondială, este că România a fost teatrul cumplit al unor lupte pe viață și pe moarte. Această teribilă și groaznică realitate se poate afirma clar, pe baza dovezilor din Arhivele Naționale ale României, din jurnalele celebre (102 Caiete) și din acele însemnări zilnice ale eroicei Regine Maria a României.

În marea și dureroasa confruntare dintre armatele celor două alianțe de țări, Puterile Centrale și Antanta, au fost cu îmbelșugare și slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, arhierei, preoți, monahi, monahii, cântăreți de biserică, profesori și personal administrativ, toți alături de Armata Română și care s-au jertfit împreună pentru libertatea și pe veci neatârnarea Patriei strămoșești.

De aceea, chiar și fostul Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Iustin Moisescu, într-una din Cuvântările sale, de la unul din Congresele la care participase, a cuprins în câteva fraze, locul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române:

În tot cursul istoriei noastre naționale, Biserica Ortodoxă Română s-a simțit integrată în viața poporului nostru … a urmărit fără încetare întărirea dragostei de glia străbună și a împărțit cu poporul amărăciunea zilelor haine și bucuria zilelor frumoase.[1]

În Ordinul circular nr. 277/1918, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a cerut preoțimii să întocmească rapoarte (memorii) din care să se vadă cu prisosință activitatea lor bisericească în timpul de grea încercare prin care trece Neamul Românesc.

Astfel ne-au rămas în Arhivele Statului peste 70 de rapoarte în care se găsește[2] o parte din activitatea desfășurată de preoți și chiar unele însemnări cu privire la spitalele militare, numărul exact al răniților și morților, ajutoarele strânse pentru ostași și copiii orfani ai războiului, activitatea Crucii Roșii, localitățile prin care au trecut, cimitirele de campanie, capturile de război (prizonieri, muniții, animale, căruțe, trenuri, tunuri, mitraliere), comandanții și luptătorii de frunte, buletine despre starea vremii, etc.[3]

Bunul cronicar, preotul duhovnic, Petru Popa, mărturisește cu sinceritate:

Ca bun român, mă hrănisem încă din copilărie cu speranțele idealului național, totuși, acum când întreg neamul românesc era chemat la înfăptuirea acestui ideal, la această acțiune demnă de virtutea neamului românesc, un simțământ de mândrie ascunsă s-a ivit în mine.[4]

Moldoveanul entuziasmat consemnează cum a ajuns la Ditrău, loc frumos și cu o catedrală care străjuiește câmpiile și munții, cu destinația Toplița, unde se născuse Patriarhul Miron Cristea.

Iată crâmpeie din jurnalul de război al preotului duhovnic Petru Popa romașcanul:

Eram emoționat că mă găseam pe pământul iubit al Transilvaniei, care era eliberat sat cu sat, târg cu târg, de brațul viteaz al ostașului român, emoția la care contribuia și priveliștea munților măreți acoperiți cu păduri de brazi, deasupra cărora se întindea un cer senin și plin de soare. Șoseaua bine întreținută pe care înaintam, mă făcea să-mi dau seama de bogăția acestui rai pământesc în care locuiește neamul românesc din această armonie sufletească în care eram transportat. Numai o observație făcea notă discordantă, aceea a caselor părăsite în fața tăvălugului războiului.[5]

Înaintarea spre Toplița era rapidă și luptele crâncene se consumau cu minimum de pierderi umane. Maratonul ostășesc cerea eforturi mari, de aceea:

După două nopți de odihnă am trecut Mureșul prin apă, căci podurile fuseseră distruse, apoi, după o slabă rezistență, am trecut prin Toplița și am ajuns la Muntele Leul, cam pe la opt dimineața.[6] După cum reiese din însemnările din materialul raport al părintelui Petru Popa.

După o lună de rezistență, inamicul se arăta fără vlagă:

Erau mai mult trupe habsburgice obosite, flămânde și deprimate[7] …și timp de o lună nu a fost decât o ciocnire mai serioasă când am avut câțiva morți și mai mulți răniți; în schimb am raportat o frumoasă victorie, luând de la inamic trei sute de prizonieri, douăzeci și cinci de cai, patru tunuri de munte și cinci mitraliere.[8]

Observăm că armata română era operativă, bine ordonată și disciplinată, obținând prin ofensivele înțelept executate, rezultate pline de optimism. Pe 25 octombrie 1918, în marș tehnic, au plecat cu Regimentul spre București, iar pe 26 octombrie, cu Divizia a 14-a – Divizia de Fier :

Pe la ora 12:00, în ziua de Sfântul Dumitru, am debarcat la Curtea de Argeș … era o zi frumoasă și mă găseam într-un grup de ofițeri tineri puși pe glume și voie bună… La un vagon cu ușa închisă se odihnea pe paie, ghiuleaua germană calibrul 305, era întreagă întreguță. Se zicea că o azvârliseră nemții la Perișani, unde era frontul, și căzând într-un ghiol, nu făcuse explozie, iar acum făcea voiaj la București ca s-o admire curioșii. Mai știu eu?! Poate și pentru studii.[9]

Deplasarea ostașilor era operativă. Doar în 24 de ore, de la Toplița ardeleană, au ajuns prin București, la Curtea de Argeș, și:

Seara, pe la 8 ore, ordin de plecare în coloană spre munte. Era lună, cam rece și am mers mai mult pe jos decât călare, coborând în frumoasa Vale a Topologului. Pe tot drumul am întâlnit răniți. Cei mai ușor mergeau pe jos, alții erau transportați cu căruțele. La Șuici s-a dat repaus pentru două ore și întreagă trupă s-a culcat pe pământ, așa, pe brumă. Apoi, iar la drum spre Sălătrucu, ultimul sat unde se împărțeau trupele pe poziții. Amestecul cu trupele pe care le-am găsit nu a adus nimic bun, căci ele în loc să mai ia curaj de la cei proaspăt sosiți, i-au băgat mai rău în panică. Germanii ocupau poziții mai bune, aveau arme superioare și muniție din belșug, iar la noi lipsă. A curs mult sânge de român, și nu zic ba, și de german, și numai Dumnezeu știe de ce?! O săptămână au rămas cadavrele neîngropate, și la mulți am fost nevoit să le citesc Prohodul… Acum a venit ordinul ca morții să fie îngropați numai în lenjerie. Cam dureros, dar nevoia bătea cu putere la ușă. În aceste lupte a căzut, străpuns de gloanțe dușmane, locotenentul Nicolae Golescu, din familia celor de la 1848. A preferat frontul decât serviciile de subzistență, unde niște hârtii personale arătau că fusese repartizat. Fie-i țărâna ușoară! L-am dus fără pompă militară la mormânt și l-am îngropat lângă biserica din Sălătruc. Dumnezeu să-l ierte![10]

Cronicarul Petru Popa, cu multă amărăciune în suflet, scrie în continuare că le-a mers cât se poate de rău la acest loc de luptă[11]. Plângerea era îndreptățită, desigur pentru că:

Batalionul II a fost luat în întregime prizonier, iar din Batalioanele I și III am rămas atât de puțini încât după o săptămână de luptă am primit ordin de retragere. Aceasta s-a făcut câte puțin și numai noaptea, așa că pe data de 6 noiembrie ne găseam la marginea de nord a Curții de Argeș, unde am mai menținut poziția încă o săptămână. Nu mai rămăsese din Regimentul nostru decât trei ofițeri combatanți, doi medici și farmacistul, doi ofițeri comandați ai trenului regimentar, ofițerul casier, ofițerul aghiotant de regiment și eu. Cu puțina trup ce mai rămăsese, ne-am retras mereu, cu bubuitul tunului în urma noastră, până la Buzău… am plecat spre Roman, iar după o săptămână, eram duși în județul Dorohoi, pentru refacerea regimentului. Regimentul a fost cartiruit în mai multe sate, unde vom face cunoștință cu alți inamici și mai feroce – tifosul și febra recurentă.[12]

După șase luni, refăcându-se regimentul, au plecat din nou pe front, dar spre marea îndurerare a preotului Petru Popa, se îmbolnăvește și el de tifos, fiind internat  în spitalul din Roman, iar după însănătoșire a plecat din nou spre front, spre o destinație necunoscută. Se păstrau secretele militare și mai ales în timp de război, când se mergea doar noaptea, iar ziua se opreau pe traseu, cum a fost la Hanul Cenachi spre Galați unde ne-au vizitat primele ghiulele de la germani, care se găseau la circa 10-12 km de noi. Era tocmai momentul când luam masa și tocmai ne-a mărit pofta de mâncare această neașteptată vizită, dar în scurt timp ne-am obișnuit și cu asemenea muzică. Sâmbătă spre duminică am ajuns la târgușorul Nămoloasa, care fiind în raza proiectilelor germane era în mare parte distrus, distrugere la care contribuise în mare parte și prezența trupelor rusești care au folosit lemnul clădirilor pentru foc și tranșee… În ziua de 7 iulie pe la ora 7:30 seara, am avut de suportat cel mai furtunos atac de artilerie din partea germanilor. Timp de 5 ore, o adevărată ploaie de  ghiulele de toate calibrele a fost aruncată asupra noastră. Așteptam moartea din clipă în clipă. Întregul adăpost se clătina ca o sită, iar noi eram aruncați când spre o gură a adăpostului, când spre alta… Pe la ora 12:00 din noapte, ai noștri fiind superiori în bombardament, i-au adus la tăcere pe germani.[13]

Povestește mai departe, Petru Popa, că deși a fost un atac înfricoșător, au fost zece morți pe care, în rugăciuni purtându-i s-a îngrijit și de cei 20 de răniți care au fost pansați și duși la spitalele de campanie.

Raportul oficial al cronicarului nostru, un hâtru moldovean din zona Romanului, se încheie cu sublinierea că se bucură de prezența sa în Divizia a XIV-a, pe care o și numește Divizia de Fier, care a sprijinit în lupte și atacurile  de la Mărășești și Oituz, repurtând o victorie decisivă asupra inamicului care ne invadase țara.

Toate consemnările preotului Petru Popa, precum și ale ofițerilor Gheorghe Bădescu și Nicolae Șută, sunt confirmate de studiile istoricilor români. Acestea sunt ca o floare în coroana de spini de pe fruntea României. Ele alcătuiesc o cunună de însemnări în vârtejul celor mai mari furtuni abătute asupra pământului românesc, într-un război de cotropire și crime între creștinii, care se rugau la același Mântuitor, Hristos Domnul!

Privind prin trecerea unui secol de la Marea Unire a tuturor românilor într-un singur Stat Național, România, dar și prin focul tragediilor din Al Doilea Război Mondial, azi ni se pare, pe de o parte Idealul împlinit al românilor de pretutindeni, dar ne aducem aminte și de primejdiile ce ne-au fost puse la cale. Credem că asupra niciunei țări a lumii nu s-au concentrat atâtea forțe distrugătoare ca în cele două războaie mondiale asupra României.

Nu este hiperbolă!

Arhivele și imaginile păstrate vorbesc despre iadul provocat României de statele civilizate ale Europei de atunci.

În mod îndreptățit, genialul istoric român Gh. Brătianu ne-a lăsat Testamentul său de viitor O enigmă și un miracol istoric: Poporul Român!

Nu vom uita nici acum, la o sută de ani de la Marea și Sfânta Unire a tuturor românilor și nici în viitor, pe toți cei care au luptat și au fost cu noi în teribilele încercări asupra României, state ale Europei, oameni politici, forțe armate, populație civilă și orice făptură omenească, înjugată la suferințele României!

O pioasă aducere aminte!

O pomenire întru fericirea veșnică!

Sperăm, că Domnul Dumnezeu nu va mai îngădui niciun holocaust asupra Terrei, deci nici asupra României!

Trebuie să ne rugăm Sfintei Treimi să ne izbăvească de orice primejdie, iar noi să învățăm a prețui ceea ce a zidit Dumnezeu, fără să atentăm la viața Omului și a Naturii!

Calinic Argeșeanul, Din suferințele Sfintei Mari Uniri a Românilor, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2018.

 

 

[1] Iustin Moisescu, Cuvântare, în: Congresul Frontului Unității, București, 1974, p.110

[2] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, I Basilica, București, 2018, p.257

[3] Ibidem, p.257

[4] Ibidem, p.257

[5] Ibidem, p.258

[6] Ibidem, p.259

[7] Ibidem, p.259

[8] Ibidem, p.260

[9] Ibidem, p.261

[10] Ibidem, p.261

[11] Ibidem, p.262

[12] Ibidem, p.262

[13] Ibidem, p.264

Sinaxar 2 decembrie 2018

Patriarhul Daniel a oficiat slujba de sfințire a Bisericii Sf. Nicolae din ostrovul Mănăstirii Cernica