in

Prin Moldova – Basarabia

Europa de Est, cum bine-și mai amintesc o bună seamă de oameni cu memorie istorică, a intrat într-un nou ev social-politic, cultural și religios. Dacă umblăm puțin la imaginație, vedem un butoi uriaș cu amărăciuni și otrăvuri adunate în decursul veacurilor și mai ales în cei aproape cincizeci de ani de mari nenorociri, dramele și tragediile cuprinzând state europene și milioanele de oameni de toate etniile, orientările filozofice, politice și culturale.

Statele vizate, cu o ”stea” în frunte, au încercat experiențe unice, mergând pe drumuri croite în speranța de a face o lume fericită, astfel fiind, inițial, în planurile sale, fiecare formă de guvernământ mondial.
Dacă ar fi fost ascultați sociologii, filosofii, cărturarii, istoricii, analiștii politici, medicii și operatorii cu Drepturile Omului, naționali și internaționali, ar fi înțeles că, absolut, niciodată, dar niciodată și nicicând, nu se poate construi și nici consolida o societate umană, încălcându-i drepturile elementare la viață, începând cu dreptul de a te naște și sfârșind cu dreptul de a pleca în zările nemuririi.
Printre țările, sau mai bine zis, neamurile semănate de Dumnezeu pe pământ, ”De neamul moldovenilor”, cum grăiesc cronicile seculare, a ocupat un loc aparte în marea uniune a statelor euroasiatice, compozit unic, etnic, religios, cultural-artistic, filosofic și tradițional.
Țara sau Pământul Făgăduinței se numește Țara lui Ștefan cel mare și Sfânt, de la Nistru până la Tisa a înaintașilor săi moroșăni, coborâtori din Dacii liberi, fără umbre de încovoiere.
Se făcuse luna mai, cu flori și miresme iubitoare de albine. Trecuse un an de când se trâmbițase ”independența” Republicii Moldova, cea învățată în majoritatea locuitorilor ei, cu Moscova cea imperială…și cu Iașul și Bucureștiul doar atunci când pot avea speranța că mai pot adăuga ceva la desaga cea deșartă!
Imediat după ce a avut loc desprimăvărarea social-politică, Mihail Gorbaciov, a fost socotit un fel de arhanghel al Rusiei și o speranță de pace a lumii și implicit o dezarmare generală și totală…banii aruncați pe înarmare găsindu-și loc în domeniul sănătății, culturii și dreptății sociale, vindecându-se disperarea, foamea și nesiguranța zilei de mâine.
Gânduri frumoase! Din toate acestea, nimeni nu știe, dacă de aproape 25 de ani s-a făcut ceva până acum. Nebuneala înarmărilor nu se va vindeca niciodată. Ucigașul lui Abel, Cain, stă cu toporișca de la ușa Paradisului până-n hăurile lumii!   
*
Cu nădejdea că putem trece Prutul peste podul cu flori, pe care-l încropiseră românii de pe lângă malurile Prutului – de la stânga și de-a dreapta, orașul de reședință al județului Argeș, Pitești, s-a înfrățit cu raionul Rezina de pe malurile Nistrului.
Pe 21 mai 1992, după slujba din biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena de la Roșiorii de Vede, am ajuns la București, de unde, cu piteștenii cei harnici: Radu Stancu – directorul Muzeului Județean Argeș, Silvestru Voinescu – directorul Bibliotecii Județene Argeș, Părintele Secretar Eparhial – Nicolae Mărgăritescu, precum și alți minunați însoțitori, am pornit spre Hușii Moldovei pentru a rămâne noaptea, ca a doua zi, dis-de-dimineață, pe la Vama Albița, să intrăm în Țara lui Ștefan cel Mare pe care, ca un viteaz din poveste, o străbătea în șaua calului, cu sabia și buzduganul domnesc, obștea numindu-l, Soarele Moldovei.
De la București și până la Huși, de la Huși la Chișinău, Rezina, pe apele Nistrului, prin orașe și mănăstiri, cei doi: Radu și Silvestru, au cântat sute de cântece și romanțe, cum n-am mai auzit și cum nu mai este pe nicăieri în lume! Am crezut mereu că Dumnezeu a trimis din ceruri doi Îngeri mai mari, un Serafim și un Heruvim, ca să schimbe întristarea în bucurii nesfârșite.
Drumul în primăvară – era luna mai în toi – a fost o bucurie nesfârșită. Tot pământul basarab era lucrat cu mare îngrijire, iar vița de vie era pusă pe rânduri drepte ca struna de chitară. Uimitor! Câtă grijă! Nicio buruiană. Câtă hărnicie moldovenească.
Primirea la Rezina a fost imperială! Lume veselă, port popular, muzică din belșug, ploscă din lemn cu vin, colaci cât roata morii, bucate cum nu mi-au văzut ochii, horă, cântec, chiote de bucurii, cărți dăruite, dialoguri frățești în aceeași limbă milenară, cu miere și ambrozie…adică, ce mai calea-valea, se întâlneau frații din aceeași țară, cu grâu și viță de vie întru Sfânta Euharistie!
Pe Nistru la vale și la deal, Mănăstirea Saharna, din primele veacuri cu chilii săpate în piatră, până ieri cu sihaștri în rugă, își aștepta nu doar trecători ca noi, ci și străjeri în rugă la fruntarii de Țară Nemuritoare.
Oarecând, Sadoveanu, cutreierând Țara Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a înmuiat condeiul în culori de azur și ne-a lăsat peste veacuri, ca din cronici și slove să picure peste firea Moldovei Basarabe, speranța reînvierii iarăși și iarăși ”De neamul moldovenilor”, care poftesc, ca din cupe de aur să soarbă lumină, cei de demult și cei care vor să vină în numele Domnului Iubirii mântuitoare!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, vol. V, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016
 

Sinaxar 25 ianuarie 2018

Sinaxar 26 ianuarie 2018