in ,

Radu Stancu, delicat ca un nufăr de dimineaţă

Slujitorii Muzeului Judeţean al Argeşului, au făcut o mare bucurie, părintelui lor, Radu Stancu, pe care l-am văzut atunci, când răsfoia volumul, In Honorem, cum i se umezeşte privirea.

Întotdeauna a fost un delicat. Parcă fineţea lui ar veni din alte lumi. Aşa l-au perceput şi cei cu care a  lucrat o viaţă întreagă întru zidirea ştiinţei şi a culturii pe plaiurile argeşene.

Când a încredinţat lucrarea muzeului urmaşilor săi, am scris un material, numit, Un altfel de director.

La cununa celor 70 de primăveri, prietenii şi colegii întru cercetare, au venit să-i bucurie inima.

Cu acest prilej am zis: să te naşti în sudul Argeşului e o mare bucurie. I-am numit aleşi, pentru că au răsărit în cântec de privighetori, adieri de vânt şi scânteieri de luceafăr. Tot pe acolo, am avut bucurie să văd, dis-de-dimineaţă, când mergeam spre Teleorman, femei care se îndreptau să tămâieze, la mormintele celor din Ţara de peste veac. Atunci mi s–a limpezit lucrarea femeilor mironosiţe care se apropiau de mormântul lui Iisus.

Ca razele care se răsfiră prin zulufii pruncului, zilele lui Radu mamei se adunau în mănunchi tineresc.

Poate că de la privighetori a învăţat să cânte cum n-am mai auzit nicicând. În 1992, în drum spre Basarabia, am auzit cele mai frumoase cântări. Cu Prietenul său, Silvestru Voinescu, a înjugat la sute de romanţe, psalmi folclorici. Să cânţi pe drum, mii de kilometri şi fără partitură, sute de cântări, m-a pus cu totul întru uimire.

Atunci am înţeles întregul palmares de izbânzi, aşa de frumos arătate de cei care au avut şi au preţuire pentru Radu Stancu.

Guvernarea de peste 40 de ani a culturii, valorilor muzeale din spaţiul Argeşului este drept răspuns la nădejdile care s-au pus în boierul spiritului mobilizator.

Aşa l-am cunoscut pe tenorul liric, dirijorul tuturor activităţilor care au făcut din Argeş o ramură de ştiinţă, demnă de nasul unei Academii mult cuprinzătoare.

La toate acestea s-a adăugat o latură cu totul vie, creşterea sănătoasă de specialişti iscusiţi, cununa de aur a lui Radu Stancu şi a ştiinţei româneşti argeşene.

Însă atunci când din viaţa noastră, de zi cu zi, asupra naturii şi a întregului univers, se desprinde ca frunza multicoloră a toamnei, încă o fiinţă, sufletul nostru este cuprins de îngrijorarea amară, că ceva din mersul vieţii sale s-a rupt.

Fiecare dintre noi oamenii, copii zidiţi de Dumnezeu, în frumuseţea acestei lumi văzute, împodobim acest spaţiu în timpul care ni s-a orânduit de Dătătorul Vieţii.

Chiar dacă „trecerea din această viaţă, a celor mai buni dintre noi, este o întâmplare cu totul neobişnuită şi neînsemnată în mijlocul lumii nemărginite”, cum spunea Vasile Pârvan în Discursurile sale, într-o notă plină de pesimism, trebuie, totuşi, să ne bucurăm, că Dumnezeu a lucrat asupra noastră, împodobindu-ne pentru o vreme, cam scurtă pe pământ, de altfel, cu suflet nemuritor şi daruri nenumărate de har şi bucurii.

Pentru cetatea Piteştiului, ţinutul Argeşului şi Muscelului, precum şi pentru cultura şi ştiinţa românească, Profesorul doctor întru ale Științelor Naturale, Radu Stancu, a muncit din răsputeri, cu drag şi fără odihnă aproape jumătate de veac.

Când ne gândim la comoara spirituală şi materială lăsată argeşenilor mai ales, este potrivit să citim în Istoria filosofiei lui T. Maiorescu: „Cine n-a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual omenirii, cine a murit fără să lase altă amintire decât amintirea senzorială, este mort pentru vecie; căci numai adevărul valabil face parte din fluxul continuu al nemuririi. Numai acela care a reuşit să ajungă la acest flux, numai acela care s-a scăldat în undele acelui flux va fi purtat de valuri prin toate spaţiile şi prin toate timpurile la portul veşniciei” (T. Maiorescu, Istoria filosofiei, I, 373).

Acum, Radu Stancu, este purtat de valuri prin toate spaţiile şi prin toate timpurile, la portul veşniciei. El n-a pierdut nicio clipă în van. El a fost permanent în fluxul nemuririi. Nicio lucrare n-a făcut-o grăbit şi pe jumătate gândită şi niciodată n-a lăsat greul lucrului, mai mult pe umerii slujbaşilor Muzeului Judeţean Argeş, decât, mai ales, pe umerii săi harnici şi trainici în orice clipă.

Aici s-ar potrivi spuse pentru Radu Stancu şi cele câteva rânduri scrise de Vlahuţă, lăsate nouă pentru mângâiere, în durerile pe care le încercăm: „Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi, – un nume,/ C-ai săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume/ Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea” (Scrieri, I, 17).

Cred că nu-i prea mult să spunem, că Radu Stancu, rămâne un Prinţ al ideilor întruchipate, de care el era conştient, dar nu le clama niciodată, din cauza curatelor lui sfieli, intelectuale şi cărturăreşti.

De câteva săptămâni am vorbit mai des la telefon cu Radu Stancu şi câteva zile m-am bucurat să vină la Curtea de Argeş, pentru a-şi răcori sufletul şi trupul slăbit de greul zilei şi al pământului, pe care a trebuit să sufere ani îndelungaţi.

Când l-am văzut, ca o idee, păşind pe aleile parcului, citeai parcă, pe faţa lui molcomă şi senină, de zâmbet nevătămat, că: „moartea nu e tristă, căci tu nu plângi la căpătâiul tău” (N. Iorga, Cugetări, 29).

N-am întâlnit în viaţa mea un mirean, ca să cânte mai frumos şi emoţionant „Iubite-voi, Doamne!”, şi iarăşi nu am întâlnit, doi prieteni: Radu Stancu şi Silvestru Voinescu, cei doi îngeri ai cântului, cu un palmares bogat, de sute de cântări ştiute pe de rost şi cântate fără odihnă, zile întregi, cât am fost în drumeţie pe la fraţii noştri din Basarabia, în anul 1992.

Ce să mai spunem despre rostirile din poeziile româneşti? Parcă-l aud şi acum zicând: „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte” (M. Eminescu, Fragmentarium, 96).

Mi s-a dat să văd în Radu Stancu, un rar om al conştiinţei împlinite, în lucrări, în răbdare, în nobleţe, în competenţă şi mai ales în credinţa dreaptă în Dumnezeu. Radu Stancu ştia că „moartea noastră, a oamenilor, nu se împlineşte numai în natură, dar şi în conştiinţă” (T. Arghezi, Scrieri, XXII, 120).

De atâtea ori mă gândeam, că acest om de soare, născut în preajma Costeştilor argeşeni, cu sufletul atât de blajin şi vorba atât de molcomă, îmi este un discret model de stare şi comportament.

L-am auzit, când am venit la Argeş, croit pe lucrări, care aşteptau să se nască. Era hotărât, aşa cum a fost de când l-am cunoscut, să mai adauge noi contribuţii la temelia templului, plin de ştiinţă şi ardoarea sufletului său, însetat de înnoire.

Orice moment, din viaţa lui de Conducător al celui mai bine organizat muzeu şi pus la punct, din România, era viu, permanent, ştiind că „moartea începe din momentul unde omul nu-şi mai aduce aminte că a trăit” (V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, 394).

Ne lasă acum, în toamnă multicoloră, un muzeu clădit şi împodobit trainic cu experienţă şi ştiinţă, studenţi pregătiţi atent, un personal select şi burdujit de carte, crescut cu grijă şi suflet de părinte. Aici, la muzeu era familia lui, cea de acasă, nesupărându-se prea mult.

Radu Stancu, îşi aduce bine aminte, că a trăit  şi lasă îndemn şi celor după el, să trăiască la fel.

Anii mulţi, în lucrările eclesiastice, ca deputat al Eparhiei Argeşului şi Muscelului, precum şi deputat în Adunarea Naţională Bisericească, ne dau potrivitul îndemn de a-i mulţumi şi preţui osteneala, după cuviinţă.

Radu Stancu, de a cărui prietenie şi frăţie m-am bucurat, acum se întâlneşte cu Silvestru Voinescu, în preajma Paradisului, unde l-a aşteptat, pentru a merge împreună, să cânte lui Dumnezeu: Iubite-voi, Doamne!

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 7 august 2018

Prăznuirea Sfântului Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul la Mănăstirea Robaia