in

Romulus Zaharia, „Lupul singuratic”

Aşa l-a catalogat Dinu Bălan, într-o vreme, în Cetatea Culturală, An V, octombrie, 2002, pe Romulus Zaharia, cunoscându-l pe când eram stareţ la Mănăstirea Sinaia (1977-1981).
Într-una din zile, în curtea mănăstirii întâlnesc pe un bărbat ca la 40 de ani, sprinten, cu o bască pusă într-o parte şi cu un reportofon atârnat de umăr. Privirea lui era iute şi-l simţeai pus pe isprăvi rapide.

– Sunt Romulus Zaharia, reporter socialist. Am venit la Sinaia să transmit prin radio marile realizări ale României.
Din vorbele lui spuse cu zâmbet sarcastic am înţeles că şuguieşte. Se părea că se simte liber în vatra chinoviei cantacuzine.
Am stat puţin de vorbă. A spus că se grăbeşte şi cu alt prilej vom sta mai mult la poveşti.
Nu peste multă vreme ne vedem.
– Tot cu reportaje, maestre Zaharia?
– De bună seamă, părinte Calinic!
După o convorbire mai lungă mi-am dat seama că nu-i de glumă. Suna a provocare, mai ales când a fost vorba de isprăvile Conducătorului iubit. Era prea nonşalant. Le ştia pe toate ca la carte şi le tălmăcea în stil propriu.
De atunci am rămas amici, dacă pot spune aşa, fără să ne gratulăm.
Când am devenit stareţ şi al mănăstirii Cernica (1981-1985), întâlnirile erau mai dese. Familia Zaharia venea să respire aer curat între ostroavele Cernicăi, iar eu mergeam la casa sa din zona Pieţii Sfântul Ştefan, din buricul Bucureştiului.
Aşa am ajuns să particip la botezul Anei Teodora, prunca soţilor Romulus şi Florica.
În casa lor, împodobită cu o curte discretă, se aflau obiecte de mare valoare artistică orânduite cu bună ştiinţă de carte de către Viorica Zaharia, pe care noi o gratulam cu numirea de Pithia.
Odată îl aud pe Romulus Zaharia:
– Sunt în mare primejdie! Cartea mea, Ademenirea, a fost retrasă din librării şi dată la topit din ordinul lui Ceauşescu. S-a creat un mare scandal. A tăbărât Securitatea în casă şi am fost chestionat. Nu-i a bună, cum zice ardeleanul.
– Fiţi liniştit, îl încurajam. V-am spus să nu publicaţi cartea, al cărui manuscris mi l-a dat să-l citesc din vreme.
Când am văzut că zarea se întunecă, am rărit întâlnirile în casa lui din târgul lui Bucur.
După o vreme, sunt căutat la Cernica de lucrătorii Securităţii.
– Aţi cunoscut pe scriitorul Romulus Zaharia?
– Desigur, le răspund eu fără nicio ezitare, neştiind cele ce s-au întâmplat între timp.
– Ştiţi că Romulus Zaharia a fugit din România?
Am rămas uluit! Prin minte mi-au trecut fulgerător tot felul de ipostaze şi primejdii.
– Sunt de-a dreptul surprins. Nu l-am văzut de multă vreme.
– Casa lui este intactă, cu tot inventarul preţios neclintit. Credem că a fugit ajutat de fiul său, care avea încredinţări ministeriale în Mauritania africană, adaugă oamenii legii.
– Nu ştiu nimic despre fuga lui Romulus Zaharia. Cred că este o şotie. Este priceput să facă surprize. Nu cred că a plecat. Prea mult îşi iubeşte Ardealul.
A trecut o vreme!
Casa din Bucureşti şi cea de la Breaza au fost confiscate de regimul comunist. Durerile sale de român transilvănean au fost presărate cu cărţi scrise, parte în România, parte pe drumuri europene şi americane.
Se merită citite, mai ales: Ademenirea, Casa cu ochii scoşi, Anotimpurile unei ţigănci, Călare pe milioane de dolari, şi, bineînţeles Epihia în stil valah.
Iar cine doreşte să-l cunoască mai bine pe scriitorul vieţii literare contemporane, se impune a fi citită cartea: Romulus Zaharia – istorie, viaţă, adevăr, de Ion Căliman şi Maria Mateescu.
Iar Romulus Zaharia a murit de scârbă, cum ar fi putut zice Constantin Noica!
Familia Zaharia a devenit pentru mine un mister.
Şi aşa a rămas până azi!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Sinaxar 21 noiembrie

Bucuria darului în parohia Maica Precista, municipiul Pitești