in ,

Rostul elitelor în România

Ştim fiecare şi auzim mereu spunându-se proverbe româneşti în toiul discuţiilor. Cine n-a auzit zicându-se: „Omul sfinţeşte locul” sau „Om potrivit la loc potrivit”? Mă bucur mult că se spune aşa şi, în general, aşa este. M-am gândit la cât de sănătos este românul şi cât de dinamic în gândire! Să rămâi la partea cea bună din biata făptură omenească!

Aceasta ar duce la vorba cea mult iubită de mine: să fii un pic din Dumnezeu! Este cea mai mare mângâiere pământească!

Aceasta înseamnă să fii din elita religioasă, bisericească, mistică.  Om de treabă în toată plenitudinea.

Vom stărui niţel, în cele ce urmează, asupra elitelor sociale, atât de necesare în spaţiul nostru socio-uman.

Iată că şi de data aceasta, marele observator politic interbelic, Petre I. Gheaţă, ne arată desluşit că: „Nevoia existenţiei elitelor politice se accentuează mai ales în epocile de criză economică şi socială; în asemenea împrejurări, terenul este prielnic tuturor încercărilor de aventură, fundate pe atmosfera de aţâţare la revoltă, creată de demagogia tuturor ispitelor şi girate de actele îndrăzneţe ale celor care, rataţi ai profesiunilor, neisprăviţi ai studiului, neavând nimic de pierdut, ridică din fundul societăţii toată pleava şi drojdia, gata să lovească şi să ucidă, ca să ajungă la posturile de comandă.

Şi asemenea specimene izbutesc – câteodată – să abată din drumul firesc al dezvoltării lor popoarele, care le cad pradă, – când nu întâlnesc rezistenţa elitelor, care prin prestigiul lor să domine epoca de tranziţie a crizei şi să asigure continuitatea unei revoluţii progresive.

Permanent, acolo unde a triumfat jocul – finalmente catastrofal – al aventurii, elitele sociale au fost în defect sau au lipsit pur şi simplu!1”

Aţi văzut, aţi citit şi aţi auzit cum, în astfel de vremi de răscruce, se încheagă elita conducerii. Se mai ştie, de asemenea, că fiecare epocă îşi are elita sa, iar în procesul normal al evoluţiei se formează o nouă elită prin filtrarea forţelor morale şi intelectuale.

Este, aşadar, vorba despre un proces de succesiune a elitelor conducătoare, care în ştiinţa socială s-a numit, oarecum turistic, circulaţia elitelor. Aceasta au subliniat-o, fără reproş, sociologi şi economişti ca: V. Pareto, Otto Ammon (L’ordre sociale), J. Novicov (Conscience et volonte sociales).

Privind retrospectiv regimurile din antichitate până azi, autorii amintiţi consemnează stabilitatea regimurilor potrivit seriozităţii elitelor care le-au condus.

Nu ştiu dacă este cazul să mai amintim de o aristocraţie românească, despre care se spune că şi-a pierdut de mult rolul public avut odinioară. Personal, n-aş crede întru totul cele ce se afirmă, mai ales că uneori mai apar la televiziune anumite prinţese şi prinţi care dau o coloratură arealului politic de la noi.

Analizând cu mai multă luare aminte, vom vedea că izvorul elitelor conducătoare este atât din mediu rural, cât şi din cel urban. Este destul de greu să se creeze omogenitatea elitei. Oricât ne-am strădui, tot se observă o diferenţiere – normală în felul ei – între cei născuţi la oraş, după două-trei generaţii, şi cei născuţi la ţară.

Se punea problema, de asemenea, de a se recruta din masa etnică covârşitoare (majoritară) elitele sociale. Istoria României ne stă mărturie că pe întinsurile Daciei Felix au fost domnitori ca Ştefan cel Mare şi regi străini de neamul românesc care au reuşit să conducă destinele neamului în chip strălucit, cum a fost şi Carol I, longevivul rege al Românilor, pe care îl putem numi, pe drept cuvânt, cel Mare.

Sociologii afirmă, şi pe bună dreptate, că în decursul istoriei, românii au reuşit să reziste, înfruntând tot felul de transformări sociale şi, mai ales, tot felul de primejdii care au pândit nemilos Ţara Românească în întinsul ei. Era ca o pâine caldă şi gustoasă pentru toţi cei care veneau ca prieteni, dar şi ca jefuitori nemiloşi.

Andrei Pleşu mi-a povestit că bunicul soţiei sale, Petrulian din Balşul Oltului, preot cu o statură uriaşă si cu o soţie mică aidoma unei codane la răsăritul vârstei mature, a avut nici mai mult, nici mai puţin de 23 de prunci. Toţi au ajuns învăţaţi, unii cu doctorate în Elveţia, iar alţii conducători de universităţi. Asta era România!, a exclamat cu năduf Andrei Pleşu, oftând în zicere: Au avut ce distruge ăştia!

Constantin Noica n-a vrut să plece din ţară! Nu i-a plăcut psihologia trădătorului. Spunea adesea: Nu-ţi vine să pleci din România! E o Ţară, prea Ţară!

Aşa-i cu elitele de tot felul!  Merită să trăieşti! Cel puţin ca să vezi!

Calinic Argeșeanul, Albinele fac politică – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

 

 

Sinaxar 25 septembrie 2018

Biserica Voievodală a Mănăstirii Măxineni a fost sfinţită de Patriarhul Daniel