in ,

Să învățăm a ne bucura

(Publicat în: 18 mai 2020)

Am  avut impresia, întotdeauna, că a fi sobru, serios cu fruntea crispată, cu maniere aristocrate afișate cu scorțoasă atitudine, ar fi chipul pe care trebuie să-l arborăm, începând de la ieșitul pe poartă și până la întoarcere.

Ca să trec drept așa cum am zis mai sus, fiind tânăr preot în Transilvania, am hotărât ca să nu zâmbesc niciodată. Într-o zi o creștină foarte tânără mă întreabă:

– Domnule Părinte, dar mata nu știi să zâmbești deloc? La auzul vorbelor am devenit mai sobru. Credeam că așa mai adaug vreo zece ani la cei douăzeci pe care-i aveam. Ce mai vremuri! Ce mai naivități copilărești!

Azi, desigur, mi-am dat seama cât de mult rău mi-am făcut mie, dar și altora. Când m-am dus, mai târziu în parohia unde n-am zâmbit niciodată doi ani de zile, adică până ce am plecat de acolo, la întâlnirea cu creștinii am zâmbit copios, dar am râs și cu hohote, cu gura până la urechi.

Deodată aud urechile mele:

– No, Domnule Părinte, acum văd că știi să zâmbești. De ce n-ai zâmbit niciodată cât ai stat la noi în sat?

Atunci n-am înțeles nedumerirea creștinei și nici mult mai târziu. Acum, când, parcă, e prea târziu, am înțeles, că voia bună este sănătatea trupului și a sufletului.

Am înțeles, slăvit să fie Domnul Iisus Hristos, că toate bucuriile vieții sunt bucurii de sfinte creații: iubire năvalnică, plină de sfințenie, geniul pus în slujba aproapelui, acțiune dinamică și inimă deschisă pentru dialog și iertare.

Și am înțeles, desigur, cât de mult valorează durerea unui om, durere  care cântărește cât durerea lumii; și că trebuie de la suferința noastră, oricât ar fi de mare și de lungă durată, să ne ridicăm la suferința lumii. Atunci intrăm în comuniune de iubire și ne salvăm și noi întru bucurie dumnezeiască. Altfel, suntem singuri în Univers, doar cu noi înșine!

De când am priceput, că lipsa de bucurie personală și cea care trebuie arătată semenilor noștri, lipsește din viața mea, am înțeles și mai bine, că șiretenia și perfidia de care suntem cuprinși uneori, chiar dacă la unii este foarte rară, este datorită faptului că nu avem destulă minte și voință de a fi cinstiți cu noi înșine și cu semenii noștrii. Pentru aceasta, iubirea dumnezeiască trebuie să coboare peste noi toți. ,,Iubirea îndulcește sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduiește, iar pe cel umilit, îl face să înflorească.”(Sfântul Ioan Gura de Aur)

Așadar, să nu uităm niciodată, pentru ca bucuria noastră să fie deplină, cuvântul pe care-l rostim să  fie icoana sfântă a gândului nostru, iar fapta noastră bună, să fie icoana sufletului nostru plin de iubire!

Atunci bucuria va fi deplină!

Bucurați-vă, și iarăși zic, bucurați-vă, ne îndeamnă cu neodihnă, Sfântul Apostol Pavel. Dacă am ști cât dar de la Dumnezeu ne aduce bucuria inimii, bucuria vieții de fiecare zi, ne-am bucura permanent.

Să ne bucurăm de existența lui Dumnezeu și să-l întrebăm, mereu și cu încredere, dacă ne mai are în iubirea Sa și să ne bucurăm chiar și atunci când mai întârzie să răspundă, potrivit cererilor noastre îndreptățite. Dumnezeu nu doarme! El veghează pentru noi toți, guvernând lumea întreagă spre marea noastră bucurie.

Înainte de toate, să ne bucurăm în iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu. Acesta este începutul care nu se mai termină niciodată!

O zi cu bucurie! O zi câștigată! Să ne înmulțim zilele de bucurie!

Calinic Argeșeanul

Sinaxar 18 mai 2020

Sinaxar 19 mai 2020