in

Sfântul Ioan Scărarul despre lenea sufletească

Starea normală a omului este hărnicia. Lucrarea zilnică, preocuparea de a rezolva pe cât posibil toate neajunsurile din casă, din familie, de la locul de muncă. A le face bune toate şi la timpul cuvenit, este o bucurie care izvorăşte dintr-o inimă mulţumită şi harnică. A ne menţine în această stare este un lucru ostenitor cu care trebuie să te înveţi şi să devină cu adevărat o a doua natură.

Câtă bucurie le aduceam părinţilor şi mai ales mamei când împlineam cu grijă poruncile pe care le primeam! Niciodată, mama, nu-şi dădea odihnă lucrului până nu era făcut întreg şi chiar în aceeaşi zi. Era un fel de cult al lucrului bine făcut! Orice improvizaţie şi neglijenţă era aspru sancţionată. Este adevărat că eram un bun ascultător, dar de câteva ori am încasat-o zdravăn. Şi mama nu glumea cu sancţiunile. Era atât de severă şi hotărâtă încât nu-mi doream să supăr pe nimeni.
Când am început a deveni şi bucătar cu forţa, se pare că am mai spus-o, tatăl meu mi-a ţinut un discurs despre bunătăţile zidite de Dumnezeu şi mi-a spus să nu îndrăznesc să stric cumva aceste daruri ale lui Dumnezeu, când voi pregăti bucatele. Să nu strici ce a zidit Dumnezeu, auzi? s-a răstit la mine, arătând spre un trunchi care avea înfiptă o bardă, că altfel îţi voi tăia capul!
Văd şi acum buturuga cu iataganul. Spaima mi-a prins bine şi eram cel mai lăudat bucătar … din silă făcut … Era vorba de ascultare şi nu se putea crâcni!
Ca să poţi face ceva trebuie să ne vindecăm mai întâi de un fel de lâncezeală sufletească. Aceasta nu este numai pe capul creştinilor mireni, ci ea se găseşte rătăcită şi pe la alte tagme, precum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Vorbesc de lâncezeala sufletească. De aceea i-am rânduit şi ei un loc în lanţul cel rău. Ea este o lâncezeală a sufletului, o moleşeală a minţii în nevoinţă, o scârbă faţă de nevoinţa călugărească, o pornire de a ferici pe mireni, o defăimare a lui Dumnezeu ca nemilos şi neiubitor de oameni, o plictiseală de citirea psalmilor. Ea este neputincioasă în rugăciune, dar este tare ca fierul în slujirea în cele materiale, neobosită în lucrul mâinilor şi iscusită în ascultare!” (Filocalia IX, p. 208).
A ne abate de la lucrarea încredinţată sau care trebuie făcută, ne duce la pagubă în mod sigur. Iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul, lucru care ne înfricoşează: „Dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiazi o tremurare de trei ceasuri, împreună cu dureri de cap şi cu fierbinţeală şi cu ameţeli. Pe la ceasul al nouălea (pe la trei după amiază), acestea se mai domolesc. Iar când se pune masa sare din aşternut. Când soseşte vremea rugăciunii, iarăşi se îngreunează cu trupul. Stând la rugăciune, îi scufundă pe călugări iarăşi în somn şi le răpeşte stihul (cântarea) din gură cu căscături necuvenite!” (Filocalia IX, p. 211).
Prin anul 1972, mergeam de la Căldăruşani la Mănăstirea Cernica unde era stareţ straşnic, Roman Arhimandritul, Episcopul Roman Ialomiţeanul de mai târziu.
Harnic, peste măsură, evlavios cu vârf şi îndesat, mare bisericos, adică permanent la toate slujbele, cu precizie de ceasornic. Ştia toate slujbele de pe rost. Avea o memorie fenomenală. Ştia toţi sfinţii din calendar, având o mare putere de a evoca vieţile sfinţilor. Iar despre cum recita Simbolul Credinţei (Crezul) şi Psalmul 50, nu mai puteai descrie în cuvinte. N-am mai auzit nici înainte şi nici după aceea. Ar fi o bucurie dacă ar fi ceva înregistrări! Am putea auzi şi predicile sale care nu erau mai prejos cu nimic de ale Sfinţilor Părinţi.
Însoţeam pe stareţul Veniamin Nicolae al Căldăruşanilor, un manager fără egal, pentru a lua ceva modele de gospodărie, Roman stareţul fiind cu mult înaintea Căldăruşanilor din toate punctele de vedere. Din vorbă în vorbă, timpul s-a scurs şi se aude toaca de ora patru pentru vecernii. Imediat s-a ridicat de pe scaun, s-a îmbrăcat şi ne-a spus: Haideţi la biserică! Nu mai putem sta! Doar nu o să-mi pierd mântuirea vorbind despre crescătoria de pui, amenajarea bălţii, semănatul de fenicol (o plantă medicinală) şi alte treburi lumeşti!
N-am scos nici un cuvânt. L-am urmat la biserică, am stat o vreme, apoi ne-am retras spre Mănăstirea Căldăruşani. Pe drum, Veniamin mi-a spus oftând: Mare habotnic! N-am mai văzut aşa ceva! Era şi pentru mine, pentru prima oară în viaţă, când vedeam un om care lua în răspăr lâncezeala şi vorbirea despre cele pământeşti. M-am bucurat văzând pe viu o filă din Sfinţii Părinţi! Şi atunci poţi să te bucuri când citeşti în Scara Sfântului Ioan: „Sufletul bărbat învie mintea moartă!” (Filocalia IX, p. 210).
Să nu uităm: când toaca şi clopotul ne cheamă la slujbă, iar noi ne găsim de lucru pe dinafara bisericii, este semn limpede că lâncezeala şi indiferenţa faţă de cele sfinte a pus gheara pe noi!
Doamne, Dumnezeule, izbăveşte-ne de dracul trândăviei sufleteşti, adresându-Ţi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se spune mai ales în Postul Mare: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii tale!
Aşa, Doamne, Împărate Ceresc, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor: Amin!”
Calinic Argeșeanul
 

Sinaxar 1 aprilie 2017

Sinaxar 2 aprilie 2017