in ,

Starețul Neonil, biruind în timp

Marele arhimandrit Neonil, stareț al Mănăstirii Neamț, este luat în ”seama” istorică a lui Nicolae Iorga, despre care scrie cu multă admirație. El numește Școala lui Neonil din 1843 – 1848, Școala greco-română de la Mănăstirea Neamț. Localul unde a funcționat a fost arhondaricul mănăstirii în care mult mai târziu a funcționat ca și tipografie.

Învățații frați: Filaret și Neofit Scriban, ultimul fiind fost și episcop al Argeșului în două rânduri, cu aprobarea domnitorului Grigorie Alexandru Ghica și a Mitropolitului Sofronie Miclescu, în 2 mai 1855, primesc Hrisov domnesc prin care se deschide Seminarul de la Mănăstirea Neamț.

Ca să vedem cum erau organizate școlile de pe vremea aceea, Regulamentul prevedea:

Ciclul normal de 4 ani,

Ciclul gimnazial de 8 ani,

Ciclul teologic de 4 ani.

Toate cursurile se predau în limba română, iar obiectele spirituale erau sub supravegherea mitropolitului.

Doar după un an, Domnitorul Moldovei face o vizită la Mănăstirea Neamț și vede chiar Seminarul pe care-l decretase, cercetând lucrarea corectă a Epitropiei și dinamica organizare a arhimandritului Dionisie Romano, care a pus în practică Hrisovul de înființare. Primul ”rector” al Seminarului a fost Ghenadie Popescu.

În Transilvania, în aceeași vreme, Andrei Șaguna întemeia Academia Teologică la Sibiu, iar Nifon Mitropolitul, în Țara Românească, Seminarul care îi va purta numele multe decenii.

Mari ”înfruptări” istorice și pe la Seminariile mai vechi!

În ianuarie 1859, elevii Seminarului au ridicat o movilă mare în fața școlii declarându-se: Movila Unirii, elevul Nicolae Cristescu compunând o poezie: Cântecul lui Cuza Vodă.

În toamna anului 1864, doar după 9 ani de funcționare s-a desființat, Decretul cu secularizarea averilor mănăstirești (1863) surpând veniturile care întrețineau Seminarul și alte activități social-filantropice, între care și Spitalul Mănăstirii din Târgu Neamț.

Așa a devenit, din Seminar – Așezământ de Recuperare a celor cuprinși de boli nervoase timp de 40 de ani. Dacă, în 1859, movila se numea a Unirii, după doar 5 ani avea să fie numită a ”nebunilor”, movilă pe care am iubit-o din toată inima.

În cei cinci ani de seminar, în fiecare zi și recreație,  mergeam cu colegii și ne bucuram, dar ne și apuca jalea inimii, știind că și Eminescu a călcat pe acolo, plin de boală și zbucium sufletesc.

Aveam să aflăm mai târziu, cum dr. Șuțu, în anul 1904 avea să scrie un articol: Eminescu la Mănăstirea Neamț, publicat în ziarul Evenimentul, nr. 122.

După aproape 60 de ani, în 15 octombrie 1925, s-a cerut aprobarea înființării unui Seminar Monahal la Mănăstirea Neamț prin inițiativa  celor doi arhierei chinoviari în obștea monahală: Nicodim Munteanu și Valerie Moglan, starețul Daniil Ciubotaru, precum și Visarion Puiu, fost Episcop al Argeșului (1921-1923).

Această școală elitistă, am putea spune în termenii de azi, a avut  norocul unor implicări active a unor cărturari de vârf: Nichifor Crainic, Vasile Ispir, Ioan Savin, Arhimandriții: Iulius Scriban și Firmilian Marin, precum și miniștri: Vasile Goldiș și Alexandru Lapedatu.

Desigur, profesorii au fost aleși dintre marii învățați ai vremii, care au fost cuprinși îndestulători în publicațiile Seminarului ”Veniamin Costachi”.

Patriarhul Justinian, în toamna anului 1948, a înființat Seminarul Monahal Superior de la Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Agapia, stavropighie patriarhală.

Scopul era de a continua școala de prim rang în monahismul românesc, dar și cu gândul de a așeza la catedre pe o seamă de arhierei ”disponibilizați” din eparhii, care au călcat ”strâmb” prin străchinile regimului care se instaura la putere în România.

Se cunoaște că la 1 februarie 1949, Ministerul Cultelor aprobă personalul didactic, printre care erau și 4 arhierei izgoniți:

-Partenie Ciopron, episcopul fost al Armatei;

-Eugen Laiul – Suceveanul;

-Pavel Șerpe – Ploieșteanul, care spre sfârșitul vieții a fost și stareț al Mănăstirii Curtea de Argeș;

-Atanasie Dincă – Bârlădeanul, fost vicar patriarhal, pe care l-am întâlnit la Mănăstirea Căldărușani în anul 1971, unde era viețuitor cu domiciliu forțat, ca și episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu.

Doar după 10 zile, 10 februarie 1949, generalul episcop Partenie Ciopron, va fi numit directorul Seminarului.

Dar n-avea să dureze ”fericirea” prea mult, așa ca în vremurile de prefacere social-politice și religioase.

După aproape 2 ani, la 1 septembrie 1952, harșt!, personalul Seminarului Monahal se trezește disponibilizat, adică pe ”drumuri”, la vale cu ”carul arhieresc” cu tot!

Ș-auzi! Seminarul a devenit o ”secție” monahală pe lângă Școala de Cântăreți Bisericești, unde se învață trei ani, teoretic, iar anul al patrulea, curs tehnic, adică instruirea în patru meserii: tipografi, sculptori, olari, pictori, iar după absolvire, se desăvârșea calificarea la Mănăstirea Plumbuita pentru pictură și sculptură, iar olăritul la Mănăstirea Curtea de Argeș unde, chiar și în 1985, când am mers acolo arhiereu, am găsit oale și cioburi prin toate podurile și subsolurile palatului episcopal.

Decretul 410/1959, cu depopularea mănăstirilor de personal monahal, avea să zguduie viața duhovnicească a României. Seminarul Monahal, tot desființat și iarăși reînființat, avea să primească o mare lovitură.

A venit și vremea jalnică!

Am văzut cu ochii mei cum văruitorii, cu scări lungi de care țineam și eu, pus de directorul Ioan Ivan când eram la admitere în Seminarul nou botezat, de pe frontispiciu văruiau literele mari de un metru, care se vedeau din drum!

Seminarul Monahal Superior din Mănăstirea Neamț ”dispărea”!

Nu știam ce înseamnă toate acestea! Dar din ofurile lui Ioan Ivan am înțeles că ceva se schimbă în viața Seminarului nemțean.

Profesorii călugări trebuiau să părăsească Seminarul, acum având cursuri de cinci ani, dar numai pentru candidați la preoția de mir.

Într-o zi, Nicodim Grosu și Sebastian Barbu Bucur, profesori monahi, nu au mai venit! Pe deasupra Seminarului, pe lângă ceața toamnei anului 1959, plutea și spaima înstrăinării!

Am avut și eu bucuria să gust din viața acestei școli zbuciumate timp de cinci ani, în perioada când pârjolul ateu se ”răsfăța” peste firea românească.

Toți cei care am ales drumul școlilor teologice, mai ales în vremea ”răutăților” de tot felul, e bine să ne considerăm ”haiducii” Harului Duhului Sfânt, înotând contra valurilor zbuciumate și adânci!

Indubitabil, Duhul Sfânt și-a ajutat plugarii!

Ne amintim de profesorii noștri minunați și jertfelnici, de directorii noștri încercați și uneori neiertați, de elevii idealiști până în pânzele albe, de părinții lor mărturisitori ai credinței în Hristos, de oamenii de bine care au pus umărul la greu, de Ierarhi veghetori la bunul mers al Școlii, timp de 160 de ani bătuți pe muchie!

Pentru mine, Seminarul Teologic din sânul de foc al Duhului Sfânt, marea Mănăstire Neamț, a fost o bucurie dumnezeiască de învățătură, rugăciune și veselie îngerească.

Cine vrea să vadă că spun drept, poate citi episoadele vesele din cartea memorialistică: Toată vremea-și are vreme, volumul I.

Doamne, ce păcat că nu mai putem fi iarăși elevi la strălucitul Seminar de la Mănăstirea Neamțului Moldovei, care în decursul timpului a scos de pe băncile sale și Arhierei în Casa lui Dumnezeu, printre care mă numesc și eu păcătosul.

Calinic Argeșeanul, Între umbre și lumini, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 31 iulie 2018

Sinaxar 1 august 2018