in , ,

Ştefan cel Mare „pedepseşte” pe Basarab cel Tânăr – Ţepeluş

(Publicat în: 30 septembrie 2019)

Este cunoscută bine istoria românilor din toate timpurile. Deseori ne amintim de Ştefan Vodă al Moldovei, care în timpul domniei sale a avut câteva conflicte, mai ales, cu domnitorii din Ţara Românească.

Cine nu ştie că Radu cel Frumos a primit o bună lecţie de comportament diplomatic?

N-a cruţat nici pe Laiota Basarab, dar nici pe Basarab cel Tânăr – Ţepeluş, în anul 1481, bătându-l, la 8 iulie în R. Sărat şi alungându-l din scaunul de domnie al Ţării Româneşti.

Întrebarea şi-au pus-o mulţi: De ce se comporta astfel, Ştefan al Moldovei? Era el dornic de războaie, aşa, doar de dragul luptelor?! sau era un aventurier militar medieval, în sângele căruia se încrucişau săbiile?

Trebuie să dăm o lămurire pentru definirea atitudinii de politică externă a lui Ţepeluş Vodă, cel „pedepsit” de Ştefan cel Mare. Aparent, am înţelege că domnitorul muntean ar fi fost împotriva lui Ştefan cel Mare şi în tabăra vrăjmaşă a agarenilor, deci, s-ar crede, împotriva unui domnitor român de neam şi împotriva creştinătăţii.

În luna martie 1481, Basarab cel Tânăr – Ţepeluş trimite o scrisoare sibienilor din care luăm cunoştinţă despre ceea ce gândea el „că noi am fi pentru binele creştinătăţii şi acum suntem bucuroşi şi ne vom trudi întrucât ne va fi cu putinţă. Dar dintr’asta vine răul, căci nu ne părăsesc obiceiurile noastre rele, deoarece ne mâncăm creştinii între noi[1].

Se vede limpede că este o aluzie indirectă la Ştefan, dar, mai ales la creştinii din lume, precum şi o uşoară justificare a neputinţei sale diplomatice. Întocmai, acuzau aceeaşi neputinţă: Vlad Călugărul, Radu cel Mare şi toţi urmaşii săi. Excepţie face Vlad Ţepeş, care, după cum ştim, i-a păruit cum trebuie pe agareni, ca să se înveţe minte.

Din cele de mai sus înţelegem că domnii Ţării Româneşti, gândesc politic la fel. Dar putem admite, independent de voinţa noastră, că domnitorii au dus şi o politică oportunistă între forţele care se întâlneau şi ameninţau hotarul ţărilor noastre.

Ţepeluş Vodă, în faptul dat a dovedit că judecă cu toată responsabilitatea şi luciditate împrejurările politice din vremea domniei sale. La aceasta se mai adăuga, desigur, experienţa Ţării Româneşti care atârna greu în desfăşurarea evenimentelor. Cine nu-şi aminteşte de Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, care s-au opus turcilor, înfruntând cu succes cea mai mare forţă militară a Europei? Cum să comparăm noi bătăliile slăbănoage, din lumea feudală occidentală, cu marele războaie, care au asigurat autonomia Ţării şi independenţa spirituală, mai ales?

Maturitatea gândirii politice se arăta şi prin aceia că nu se putea lupta la infinit, epuizând starea fizică a ţării. Aceasta o va înţelege şi Ştefan cel Mare din greutăţile întâmpinate.

Experienţa acumulată în sute de ani, demonstra că fără sprijinul Transilvaniei, care pendula tot timpul în ceasul istoriei şi a Regatului maghiar, românii nu puteau birui definitiv pe agarenii dornici mereu de expansiune.

Dunărea oferea înlesniri ca turcii să facă razii fulgerătoare pentru a detrona pe domnul Ţării Româneşti, înainte ca acesta să prindă de veste pentru a se pregăti de înfruntare.

Aşadar, Ştefan cel Mare, supărat pe domnii din Ţara Românească, ar fi trebuit să stea de veghe cu întreaga lui oaste moldovenească pentru a aşeza un domn credincios în scaunul de la Târgovişte.

Practic şi strategic nu se putea. Domnitorii din Ţara Românească şi-au dat seama că nu pot să domnească fără asentimentul Înaltei Porţi. De aceea, domnitorii Ţării Româneşti, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, l-au „trădat” pentru a-şi asigura atât domnia lor cât şi mult dorita linişte a Ţării.

Se înţelege fenomenul istoric, analizându-l cu grijă şi puţină pricepere. Aşa, credem desigur, că l-a înţeles  mai bine ca noi, desigur, Ştefan cel Mare, după ani de dramatică încleştare, cum n-a mai fost alta în istoria lumii.

Se impunea o politică prudentă. Recunoaşterea teoretică a suzeranităţii sultanului, plata haraciului anual care se tot ridica mereu la sume fabuloase, care avea semnificaţia răscumpărării păcii pentru a nu se amesteca agarenii în treburile interne ale ţării, iar această independenţă, la nevoie, trebuia apărată cu forţa, după cum s-a şi întâmplat.

Ca întotdeauna, creştinii ortodocşi români au înţeles, de fapt, realitatea politică a timpului şi s-au mulţumit să nu mai pretindă domnitorilor mai mult decât aceştia puteau să biruie.

În acest sens, Ştefan cel Mare, în anul 1499, încheia tratatul de pace cu regele Poloniei, acest tratat fiind garantat de regele Ungariei! Aşa a înţeles să se lucreze cu prudenţă în politica externă.

De asemenea, mai târziu, în 1517, după 16 ani, Neagoe Vodă Basarab, în aceleaşi condiţii, încheia tratatul cu regele Ludovic al Ungariei.

Iată o politică de prudenţă faţă de Imperiul Otoman, care viza direct interesele Ţării Româneşti. La aceasta se vor adăuga şi legăturile de familie cu lumea sârbească, orientare politică şi spirituală, care va permite Ţării Româneşti să joace, în lumea sud-dunăreană, un rol de frunte în Orientul ortodox.

În acest context de diplomaţie europeană şi-a desfăşurat domnia, în cei 8 ani şi 8 luni, după cum spun istoricii, Sfântul Neagoe Vodă Basarab.

Calinic Argeșeanul

[1] Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 36.

Sinaxar 30 septembrie 2019

12 ani de Patriarhat: „Bucuria rodirii” celebrată în comuniune liturgică