in ,

Sufocarea vieţii sociale şi religioase din România

Este prea bine ştiut că omul este o fiinţă socio-umană, zidită de Dumnezeu într-un spaţiu anume şi nu în mod întâmplător. Nu este fără sens vorba românului atunci când spune, fie din năduf, fie din bucurie: „Nimic nu se întâmplă pe pământul acesta fără voia lui Dumnezeu!”

Întorcându-ne cu ani în urmă, vom zăbovi, pe cât posibil, şi în continuare, asupra cărţii lui Dudu Velicu, apărută în anul 2004, în Editura Arhivele Naţionale ale României, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României I, 1945-1947 – Însemnări zilnice.

Ştim din Istoria politică a lumii, dar mai ales a Europei, mai veche, dar şi mai nouă, că s-a pus mereu problema separării Bisericii de Stat acolo unde a fost şi este o Biserică temeinic organizată.

Iată, la pagina 96 din cartea proaspăt tipărită, la 10 ianuarie 1946, ce se spune în această privinţă: „Pentru luni, 14 ianuarie a.c., preotul C. Burducea, ministrul Cultelor va invita la minister pe reprezentanţii tuturor cultelor sau asociaţiunilor religioase din ţară pentru o consfătuire preliminară, în cadrul executării hotărârilor de la Moscova, în ceea ce priveşte libertatea cultului.

În cercurile clericale se afirmă că, faţă de lipsa de simpatie a Guvernului de la Moscova faţă de preotul C. Burducea, acesta fiind nevoit să demisioneze din postul de ministru al Cultelor, va putea rămâne totuşi în post cu o singură condiţie, fixată de Soviete: să realizeze separarea Bisericii de Stat.”

Ochiul şi urechea vigilentă din Răsărit nu putea neglija faptul că: „Unul din preoţii ruşi de la Mănăstirea Cernica, anume Ioan Kulîghin, celibatar, se află în Bucureşti şi locuieşte la Alexandru Mironescu, asistent de Fizio-Chimie de la Facultatea de Ştiinţe din Capitală. El se ocupă cu Sandu Tudor (ziarist) cu traducerea din ruseşte a capitolelor care au apărut până în prezent  din lucrarea Strannîk („Povestirile unui pelerin”, Le recits d’un pelerin, titlu sub care a apărut în Elveţia, după ediţia de la Paris).

Pe lângă aceasta, el activează într-un cerc religios-mistic, care are sediul la Mănăstirea Antim şi din care fac parte următorii: arhimandritul V. Vasilache, stareţul Mănăstirii Antim, Sandu Tudor, arhimandrit dr. Benedict Ghiuş, Ion Marin Sadoveanu şi un general. Şedinţele se ţin duminica, de la orele 16 la 18.” (paginile 101-102).

Pentru cine doreşte să se documenteze cu referire la mişcarea spirituală a „Rugului Aprins” să se aplece asupra paginilor scrise de Andrei Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, prefaţă de Andrei Pleşu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Bucureşti, Humanitas, 2000.

Se ştie de asemenea ce s-a întâmplat în anul 1959. Toţi cei din mişcarea Rugului Aprins au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, ca să nu mai vorbim de Decretul 410/1959 care a desăvârşit prigoana naţională împotriva monahismului românesc.

În cadrul acestui peisaj politic românesc, Biserica Romano-Catolică nu stătea cu mâinile în sân. În pagina 102, joi 31 ianuarie 1946, a cărţii menţionate mai sus se spune: „În legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o luna aceasta Patriarhului Nicodim, se precizează următoarele:

El a fost însoţit de arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cizar al Bucureştilor. Ambii s-au prezentat Patriarhului ca „vechi prieteni şi admiratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze. În conversaţiile care au avut loc între reprezentanţii Bisericilor ortodoxă şi romano-catolică, Andrea Cassulo, i-a făcut cunoscut Patriarhului că Papa intenţionează să-l proclame „Cardinal al Răsăritului”, pentru ca în această calitate să poată fi autorizat să trateze, în numele ortodoxiei din estul Europei, unirea cu Roma. Patriarhul n-a acceptat însă această propunere.”

Nunţiul apostolic (ambasadorul Papei) a oferit un dejun oficial de proporţii unde: „Andrea Cassulo l-a salutat pe Patriarhul Nicodim în numele Papei Pius al XII-lea şi a închinat paharul pentru Rege, Guvern şi poporul român.

Patriarhul a răspuns mulţumind pentru urările făcute şi a închinat pentru Papa, binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor.”

Ziarul Timpul din 2 februarie 1946 a consemnat: „În cadrul acestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii.”

Iar Jurnalul de dimineaţă, cu aceeaşi dată, scrie: „Este pentru prima dată când reprezentanţii celor două Biserici au luat contact. Şi … dedesubtul …?” (p. 103).

Citind atent textele se vede limpede că la dejunul oferit de Andrea Cassulo, – ambasadorul Papei -, în cinstea Patriarhului Nicodim n-au participat decât personalităţi din demnităţile inferioare ale ministerelor de resort din România, adică la nivel de secretari generali de la Externe, de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, etc., despre prezenţa ambasadei Uniunii Sovietice nefiind nici o vorbă, aşadar, lipsind cu desăvârşire de la acest festin eclesiastic.

Se vede că marea grijă a Ambasadei Sovietice de atunci se îndrepta în altă parte. Iată textul: „Joi, 31 ianuarie 1946, a rulat la Palatul patriarhal, prin grija  Ambasadei sovietice, filmul „Pagini istorice (Viaţa lui Lenin)” (pagina 103). Deja catastrofa se anunţa şi în spaţiul românesc!

Lenin urcase şi pe Dealul Patriarhiei!

Îşi poate da seama oricine este de bună credinţă, despre sufocarea vieţii sociale şi religioase din România, care se va întinde aproape o jumătate de secol. 

Calinic Argeșeanul, Biserica Neamului în pumnii tiranului – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

Sinaxar 11 octombrie 2018

Sinaxar 12 octombrie 2018