Suveica-n cap …

(Publicat în: 26 iunie 2015)

Când veneam în vacanţele de iarnă, de primăvară şi de vară, mă aştepta tata cu nerăbdare. De mama ce să mai zic! Nu ştia fiecare unde să mă mai pună la lucru, în ce loc să mă mai trimită şi la care treabă aş fi mai de folos.
Trebuia, de bună seamă, ca vreme de câteva săptămâni să mergem să plantăm puieţi de brad, molid şi alte conifere. Căram cu găleata apă să udăm noii răsădiţi în rânduri desăvârşite. Aveam nevoie de adeverinţă la şcoală. Fără acel act nu ne înscria nimeni în anul următor.

Norma era precisă. Ni se dădea un snop de puieţi pe care să-l punem într-o zi. Săpam, plantam, udam. Vedeam că eu rămân mereu la urmă. Colegii mei se zbenguiau de mama focului, râzând de mine. Când mă uit bine pe rândurile din vecini văd plantaţi brazii, mai răriţi decât ai mei. O parte din puieţi erau îngropaţi în pământ, li se vedeau dor crenguţele. Le zic mâniat:
– Aţi îngropat puieţii? Nenorociţilor! Ne vede Dumnezeu, le zic eu.
– Taci, Ciocârlanule! Te crezi deştept. Ţi-arătăm noi ţie! şi s-au năpustit cu sapele spre mine. Doar fuga m-a scăpat de la bântuială. Câţiva colegi vedeau povestea şi se amuzau, cum sunt copiii. A doua zi, pădurarul, de dimineaţă, mă pune să număr toţi puieţii de brad şi să-i împart egal. După aceea trebuia să verific dacă sunt toţi plantaţi. Mă pusese un fel de băgător de seamă.
Dintr-o dată aud răcnete. Pădurarul bătea cu o joardă pe cei care au ascuns ieri puieţii în pământ. Nici azi nu ştiu cine a spus povestea. Colegii mei credeau că eu sunt pârâciosul, pentru că am fost pus un fel de observator al lucrului silvic.
Când nu mergeam la plantaţie şi mai era vreme, tata mă lua în pădure la făcut metri steri. Plecam cu cele necesare. Ceaunul fermecat nu lipsea niciodată. Făina de mămăligă în săculeţi de cânepă era împodobită cu zeci de ouă ca să nu se spargă la drum, cofa cu apă, linguri de lemn, sarea, zarzavaturi, ştergare albe de cânepă, tacâmuri, garniţa cu untură de porc şi alte scafe de lemn şi străchini de lut.
Bucătarul eram tot eu! La terminarea mâncării, o vreme trăgeam la joagăr şi stivuiam lemnele tăiate în lungime de un metru. Când era vremea mesei mai răsuflam. Scăpam de tăiatul lemnelor. După ce se mânca, spălam totul şi iarăşi la lucru. Din când în când, tata grăia:
– Hai! Tăiaţi lemne! Dacă nu învăţaţi bine, în pădure o să staţi! Se aude?
– Cine are carte, are parte, îşi termina tata discursul patetic. Prin minte îmi treceau gânduri multe. Mă mânia vorba: cine are carte, are parte! Nu ştiam ce poate să însemne aceasta.
Tot în vacanţe, mama mă trimetea la moară. Îmi punea un săculeţ cu boabe de porumb în spinare şi mă duceam de unul singur, trecând peste Dealul Bisericii. Drept să spun îmi era cam ruşine să mărşăluiesc o jumătate de sat cu sacul în spate.
Morăriţa, o babă măruntă, când mă vedea îmi măcina de îndată pentru că eram un client vechi. Ba, uneori, când măcinam mai puţin, nu-mi mai lua uium. Acum nu mai este moara. Au luat-o apele. A rămas doar să macin amintiri.
Cel mai mult mă bucuram când adunam păpuşoi, încă necopţi îndeajuns. Era lipsă de mălai şi grăbeam coacerea ştiuleţilor în cuptorul încins ca pentru pâine. Era cea mai gustoasă mămăligă din lume. Avea şi o mireasmă de te săturai, fără să mănânci. Încercaţi şi gustaţi. Veţi vedea!
Dar ce să mai spun de povestea cânepii?
O culegeam în snopi, o legam şi după ce o băteam de sămânţă, o aduceam la tocilă, loc cu apă dulce pentru a se mura, a se topi – cum se spune pe la noi. Noaptea o păzeam singur în luncă, pe malul apei ca să nu vină hoţii să o fure. Paznic mare! Mă culcam şi dormeam sub veghea stelelor. Noroc cu îngerul meu păzitor, că altfel eram de mult mâncat de lupi. Şi acum, când scriu, mă apucă înfiorarea.
Când aduceam cânepa acasă, se usca bine şi tăbăram cu meliţa. Se scoteau nişte fuioare ca mătasea galbenă şi catifelată. Iarna torceam cu mama. Răsuceam firele, le urzeam, le dădeam prin spată şi prin iţe, făceam ţevi cu sucala dănţuitoare, ţeseam cu spor, bătând cu vătalele ca să iasă pânza deasă.
Ce bucurie să o ducem la înălbit! O puneam în apă şi apoi pe prundiş sau iarbă verde pentru a se usca şi tot aşa până se făcea albă ca omătul. Apoi croiala şi bucuria cămăşii de cânepă sau in care ne împodobea făptura.
Odată, mama venind acasă de la lucru, mă întreabă:
– Ai ţesut cumva la stative?
– N-am ţesut, mamă, zic eu cam spăsit.
– Uite, colea, un dinte de spată. L-ai ţesut la jumătate de metru. Cum de nu recunoşti? Până să mai zic ceva am primit o suveică drept în cap.
De atunci nu m-am mai amestecat în treburile mamei.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Sinaxar 26 iunie

Protoieria Topoloveni – Campionii Bucuriei Sociale, iunie 2015