in ,

Viaţa lui Iorga povestită de el însuşi

Termeni precum „capodoperă” sau „monumental” care pot fi folosiţi, cu reală îndreptăţire atât de rar şi care însemnează atât de mult atunci când definesc contribuţia unui artist sau a unui intelectual, ni se par fireşti atunci când ne referim la N. Iorga. Chiar repetarea lor, fără teama exagerării, se impune de la sine. Totul este ca sentimentul de preţuire nutrit pentru personalitatea şi pentru opera lui N. Iorga să se întemeieze pe o lectură atentă şi pe o reflexie adâncă pe marginea acestei lecturi. Fiindcă a existat, îndeosebi între cele două războaie, o mentalitate a apologiei-clişeu reprezentată de oameni care pomeneau întruna de „geniul” lui N. Iorga fără să-i fi citit însă cărţile şi fără să fi avut o orientare – care se dobândeşte cu eforturi, răsplătite ulterior din plin – în legătură cu această operă. La fel, a existat şi un curent de opinie steril şi comod pornit îndeosebi din cercurile literare: acela care osândea „stufoşenia” şi „prolixitatea” scrisului lui Iorga, a frazei sale încâlcite ca un hăţiş de pădure tropicală. Dar tot atunci, critici importanţi precum Perpessicius sau Şerban Cioculescu îi recunoşteau geniul, manifestat mai degrabă în ansamblul său memorialistic decât în literatura sa propriu-zisă care cădea sub incidenţa programului. Aşa se face că O viaţă de om este poate singura epopee a literaturii noastre, o carte în care personalitatea lui Iorga se desfăşoară în integritatea şi integralitatea ei pe fundalul a cincizeci de ani de istorie naţională şi europeană.

Pentru cel ce vrea să se apropie de opera, de metoda de istoric şi de cugetarea lui N. Iorga, această carte constituie instrumentul cel mai adecvat. Se creează astfel o apropiere din interior. Cât priveşte retipărirea aceasta – prima reeditare postbelică datează din 1972 – ea se înscrie într-un moment de masivă restituire a unora dintre cele mai însemnate cărţi ale istoricului, realizate în excelente condiţii de probitate şi acurateţe. Fiindcă există în vasta contribuţie a lui N. Iorga un compartiment de pură cercetare, căruia i se adresează specialistul, de date topite de altfel în marile lucrări ale savantului – şi există coloanele templului. Către acestea trebuie să se îndrepte sau de aici să plece orice abordare a celei mai vaste minţi cugetătoare româneşti.

În memoriile sale, N. Iorga mărturiseşte pe larg, îndeosebi în partea întâi (ultimele capitole ale secţiunii Copilărie şi tinereţe) formaţia sa realistă. Tinereţea lui Iorga a coincis cu dezvoltarea romantismului în Europa şi atitudinii romanice caracterizate prin exagerare şi subiectivism. Iar în gândire – cu falimentul unor concepţii rigide şi abstracte de felul pozitivismului. Pe de altă parte, generaţia posteminesciană din care făcea parte Iorga a înţeles că are misiunea să înfăptuiască  visul înaintaşilor: unirea tuturor românilor între hotarele aceluiaşi stat. Or, realism însemna înainte de toate aplecarea plină de smerenie şi de atenţie faţă de resorturile vieţii mereu în mişcare, mereu înfăţişându-se într-o varietate copleşitoare de expresii şi forme. Pentru a putea colabora cu ea, pentru a-i înţelege direcţiile organice, se impunea o lipsă totală de preconcepţii şi prejudecăţi; după cum era necesară cunoaşterea izvoarelor unui fenomen. „Pretutindeni, mărturiseşte Iorga, în oraşele în care mă opream, căutam să deosebesc faptul primordial, punctul de unde plecaseră toate celelalte, vechea celulă generatoare şi, odată găsită aceasta, tot restul devenea inteligibil şi interesant” (p. 234).

Aceeaşi concepţie, răsfrântă şi în metoda realistă desprinsă la şcoala lui K. Lamprecht, N. Iorga o aplică în istorie. Aflat la studii, întâi în Franţa, apoi în Germania, tânărul intelectual care nu împlinise douăzeci şi cinci de ani îşi dădea seama că istoria nu putea vorbi decât nemijlocit cercetătorului. Începea acum acea acţiune fără precedent de cercetare a izvoarelor, a documentelor aflate în arhivele străine, documente care priveau direct Istoria Românilor. „Şi, tocmai ca să am simţul adevărat, impresia vie şi caldă a acestei umanităţi trecute cu care-mi frământam gândul, recurgeam totdeauna la izvoare, trăgând din ele acest lucru cu neputinţă de definit, pe care nu-l dau nici o sută de disertaţiuni una peste alta şi fără care istoria în adevăratul şi bunul sens al cuvântului nu se poate face” (p. 172).

Iorga nu se mărgineşte la consultarea documentelor, ci începe o amplă acţiune de copiere şi, ulterior, de publicare a lor în volume. O muncă pe care o va continua ani în şir – în răgazul vacanţelor de vară ale profesorului – desfăşurată pe două planuri: în arhivele din străinătate şi, respectiv, în toate arhivele şi depozitele din spaţiul românesc. Rodul călătoriilor în ţară se va materializa, de asemenea, în volumele de Documente şi de inscripţii. Datorită acestei munci de documentare de peste un deceniu, N. Iorga va putea scrie lucrări de istorie naţională, dar şi de istorie universală întemeiate întotdeauna pe un contact nemijlocit cu trecutul, palpabile, realiste în viziunea şi construcţiile lor, străine cu desăvârşire de speculaţie sau teoretizare sterilă.

Şi tot datorită acestei ample şi sistematice aplecări asupra documentului va ajunge să judece trecutul unei ţări sau al unui popor prin prisma acelor trăsături esenţiale, a acelor „constante” care permit o orientare sigură şi în examinarea prezentului unei naţiuni, a liniilor de forţă pe care ea mişcă. Aceleiaşi experienţe îi datorează Iorga atitudinea sa de simpatie caldă faţă de sufletul omenesc care nu poate încremeni într-o atitudine sau o formulă fixă: „A trata – spune el – sufletul omenesc ca pe un corp cristalin, care neapărat şi oricând înfăţişează aceleaşi fenomene, lămurite o dată pentru totdeauna, e cea mai formidabilă dintre greşeli. El trebuie înţeles cu o nesfârşită simpatie şi redat aşa încât să faci simţite toate tainele lui şi toate îndoielile cui caută, cu multă delicateţă şi supt povara multor întrebări, să-l descrie fără a-l falsifica” (p. 196).

Aşa se face că, pe lângă oamenii trecutului şi faptele lor, există în cartea lui N. Iorga, zugrăviţi magistral, oameni din prezentul despre care scrie, nedesprinşi însă din contextul epocii, al ideilor şi al mentalităţilor care îi domină. Foarte concludente sunt amintirile călătoriilor în Europa. Istoricul, gânditorul, scriitorul coexistă în aproape două sute de pagini, dând uriaşa măsură a puterii sale de pătrundere şi judecată.

În Franţa, în Italia sau în Germania, Iorga reţine notele specifice ale felului de viaţă care decurg din obiceiuri şi tradiţii, apoi mentalitatea, stările de spirit sau, în mediul cărturăresc, trăsăturile specifice vieţii universitare, metodele de cercetare şi felul de a lucra, contactul dintre maestru şi ucenici. Pe autor îl interesează totodată gradul şi maniera în care e cunoscută ţara noastră, trecutul ei. Stabileşte contacte şi legături, conştient că apropierile de la om la om sunt deosebit de importante pentru imaginea pe care şi-o formează un străin despre poporul tău. Remarcabile sunt chipurile de savanţi străini şi de dascăli, înrămate în viaţa culturală şi în civilizaţia mediului lor. Şi tot pentru realismul lui Iorga, semnificativă rămâne modestia sa dusă până la umilinţă: aşa cum nu judecă oamenii şi faptele, imaginea pe care o mărturiseşte în legătură cu sine este una a cărturarului care păşeşte cu sfială şi precauţie în tot ceea ce face.

Paginile în care îşi rememorează călătoriile în străinătate sunt urmate sau alternate cu drumurile prin ţară. Iorga nu a lăsat palmă de pământ românesc nestrăbătută! Călătoriile acestea, întreprinse în primul deceniu al secolului nostru, când unele ţinuturi se aflau încă sub stăpânire străină, aveau următoarele scopuri.

În primul rând, cercetarea arhivelor, copierea de documente, cercetarea monumentelor istorice, a mănăstirilor – îndeosebi – bogate în arhive – şi Iorga aminteşte de popasurile sale la Neamţu sau la Cernica de unde va îndrepta spre Biblioteca Academiei o seamă de manuscrise de mare valoare, ferindu-le astfel de înstrăinare sau pierdere.

Al doilea scop era contactul cu românii, îndeosebi cu fruntaşii lor, din regiunile aflate sub administraţie străină: pentru a le cunoaşte năzuinţa, nevoile, starea de spirit. În fine, şi în urma constatărilor la faţa locului – crearea unor mijloace şi forme de expresie vii, adecvate, prin care unirea morală, culturală şi spirituală s-o preceadă pe aceea politică.

Capitolele referitoare la călătoriile amintite sunt nespus de bogate şi sugestive în ceea ce priveşte specificul nostru românesc: peisajul portul, trăsăturile caracteristice ale unor ţinuturi apar în ceea ce au ele esenţial. Rolul personal al lui Iorga iese şi mai mult în lumină – fără ca autorul să insiste asupra persoanei sale – atunci când se evocă activitatea de la Sămănătorul, Floarea Darurilor, Neamul Românesc. Apar, schiţaţi memorabil, uneori numai  în câteva rânduri, (Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi) sau înfăţişaţi pe pagini întregi (Caragiale, Maiorescu, Vlahuţă, Coşbuc, Delavrancea) scriitori de seamă ai momentului, după cum, în pagini anterioare apăruseră colegi de universitate ai lui Iorga (unii dintre ei, foşti profesori ai săi): A. D. Xenopol, Gr. Tocilescu, D. Onciul, până la mai tânărul şi strălucitul V. Pârvan. Odată pătruns în viaţa publică, intelectualul, încă tânăr care era N. Iorga la începutul secolului, ajunge să cunoască de aproape pe toţi oamenii politici marcanţi ai ţării. Îi va reîntâlni în vremea de restrişte a refugiului de la Iaşi (1916-1918), le va înregistra felul de a fi (strălucite sunt paginile despre I. C. Brătianu, N. Filipescu, Take Ionescu), reacţiile, metoda de lucru. Tot atunci va fi în preajma familiei regale. Se poate spune că N. Iorga a cunoscut realitatea românească a epocii sale prin tipurile şi personalităţile ei, „de la vlădică până la opincă” (apar, de altfel, şi câteva figuri de ierarhi ortodocşi). A privit realitatea vremurilor sale şi prin oamenii care-o reprezentau în lumina trecutului, a instituţiilor şi a aşezărilor. Prin această prismă i-a înfăţişat, punând întotdeauna cuvintele şi faptele lor deasupra judecăţii şi a resentimentului personal – chiar dacă mulţi dintre aceia pe care îi pomeneşte l-au bruscat, jignit ori şi-au manifestat faţă de el lipsa de delicateţe.

Că N. Iorga cobora întotdeauna la izvoare nu numai în cercetarea trecutului, ne-o arată – pentru a da un singur exemplu – faptul că a cerut să participe la o campanie militară. Măsura omului de acţiune patriotică ne-o dau publicaţiile pe care le-a condus ori întemeiat, ca şi opera sa culturală de la Vălenii de Munte în cadrul căreia s-a început o largă acţiune de tipărire a cărţii pentru popor. Niciun intelectual nu a avut atâtea iniţiative publice şi politice ca Iorga. Iniţiative care nu au sfârşit în amărăciune şi eşec, ci, învingând atâtea inerţii şi prejudecăţi, au pregătit şi s-au plămădit în înfăptuirea României reîntregite, respectiv, în viaţa aşezată în tipare noi în noua ţară care în sfârşit se constituise.

Desigur, există şi umbre care se manifestă în orice existenţă omenească şi ele îşi spun cuvântul după 1918, în activitatea de om politic a savantului, îndeosebi în acea guvernare de un an şi jumătate – în condiţii deosebit de complexe – din 1931-1932. După cum şi-l spun, tot atunci, în atitudinea sa faţă de cultură, în judecăţile privitoare la cultură şi artă. În articolele din aceeaşi epocă, se resimte tot mai adânc nostalgia lui Iorga după generaţia sa în faţa unei realităţi care nu-şi încetinea mersul. Ea nu-l depăşea pe istoric, pe cugetătorul care prevestea furtuna ce se apropia peste cerul Europei – se resimţea însă de pe urma ei omul plămădit într-o altă vreme, mai liniştită, mai apropiată de datini şi de sufletul său cald, moldovenesc. Aşa s-a făcut că a exclamat într-un moment, cerând: „Mai multă omenie !”.

O viaţă de om reprezintă o întâlnire cu Iorga, un prilej de meditaţie asupra dimensiunii, a cuprinderii la care poate ajunge un singur om. Unul care nu îşi poate desfăşura măreţia în sine, nu-şi poate face însuşirile să rodească decât în comuniunea naţiunii, a neamului faţă de care a arătat o nesfârşită iubire, tradusă prin opere şi prin fapta sa.

Totodată, dincolo de însuşirile intrinseci ale cărţii, cartea aceasta joacă rolul – cum spuneam – al unei introduceri în opera lui N. Iorga. Fiindcă autorul vorbeşte el însuşi despre lucrările cele mai importante pe care le-a scris, arătând sub ce imbold şi în ce împrejurări a făcut-o, indicând continuitatea care le leagă, precum şi temelia pe care este aşezată opera sa. Adică acolo unde N. Iorga există el însuşi organic.

Calinic Argeșeanul, Fereastra lui Iorga – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

Sinaxar 5 octombrie 2018

Sinaxar 6 octombrie 2018